Vorbe din cotidianitatea medie
30.
Bună dimineața, lume. Pentru că m-am trezit de dimineață, la 8,00, nu știu de ce, mi-am pus inevitabilele întrebări civice, către care cei mai mulți compatrioți se îndreaptă cu maximă speranță: oare ce-or mai face și spune politicienii globali și locali? oare mergem înainte sau înapoi? oare progresul este liniar sau mai întortocheat? oare americanii s-au prostit deodată iar europenii s-au deșteptat ca niciodată, sau cum? oare trebuie să ne înarmăm pentru pace sau să ne înarmăm laolaltă cu toată lumea și să stăm așa, liniștiți, cu armele lângă noi? în fine, oare cei care l-au repudiat pe Iohannis, după ce l-au votat de două ori (eu l-am votat o dată, apoi, în 2019, cunoscându-l deja, am luat decizia să nu mai votez, în general, niciodată, pe motiv de clasă politică – ca să fiu sincer), mai sunt supărați pe el? că, uite, acum, ca tot timpul, este un om cuminte, la el acasă, cu tot ce trebuie, după zece ani de efort! Dar destul, mă opresc. Pentru că, înainte de intra pe Libertatea, online, ca să aflu răspunsuri, eventual prin negare, prin răsucirea celor scrise acolo, privesc afară și văd, încântat, cum exact în fața geamului meu a înverzit în totalitate un tei masiv, înalt, pe care-l credeam, la finele toamnei, uscat și pierdut, ca să vezi ce darnică este natura către care mă întorc spășit, ca mereu.
*
Am ieșit hai-hui. Bucureștiul respiră poetic, mirabil, mistuitor. Ce spun eu „respiră”, înfulecă de-a dreptul, nesătul. Sunt înconjurat de farmacii și case de pariuri. Dintr-un Superbet, o cunoștință-mi face cu mâna, să vorbim. Intru. Bărbați chinuiți de speranță. Deodată, aud:
– Mamă, Tanțo, mi-a intrat patru sutare.
– Dă-i înainte. Mai mult și mai bine, deviza noastră.
– Normal, să vină banii. Adu-mi cafeaua cu știi tu ce, Tanțo!
Mă retrag la poezia bucureșteană a imediateții, a lucrului vizibil, a banalului uimitor prin banalitatea lui. Frumos e Bucureștiul primăvara! Și brusc țâșnește poezia din mine: mă voi duce la mall să-mi iau pantofi de vreme frumoasă, cum zic domnișoarele de la meteo.
*
Oare de ce sunt „Eu” mai deștept decât majoritatea? se întreabă câte un eugenist sadea, ici-colo. Cât să-i mai suporte el pe ceilalți? Căci e evident că „El” merită să fac umbră pământului mult și bine, iar ei nu – își încheie el tulburătoarele sentințe asupra speciei, în aplauzele galeriei care nu știe ce aplaudă. Am mai văzut – chiar citit – așa izbucniri mâloase, răsărite din smârcuri retrezite aiuritor la viața smârcurilor, despre cum locuitorii satelor sunt inferiori față de cei ai orașelor, sau despre retezarea dreptului la vot al unora care n-au doctorate sau „studii superioare”, de-astea, de te crucești din ce găuri negre au aterizat printre primitorii pământeni. Nu, nu sunt semne bune astea. Sunt semne de final, de degenerare. În plus, sentimentul meu e că ei au intrat într-un tunel atât de confortabil, legați la ochi, încât nu se vor mai întoarce în afara lui, printre oamenii obișnuiți. Acești neronieni sardonici sunt, de fapt, ignari și futili, în văzul tuturor. Doar că răsar din ce în ce mai mulți…
*
Eram într-un autobuz, pentru vreo trei stații. La prima, însă, am coborât pentru a merge pe jos. Dar, în timpul cât am stat în autobuz, în fața mea s-a așezat pe scaun un domn îmbrăcat în negru, cu părul alb ca zăpada de odinioară, cu tenul alb-curat. Un nobil de cândva. Totuși, piciorul stâng n-a reușit să-l urce total pe platforma de același nivel cu scaunul. Așa că stătea atârnat spre stânga. Ochii lui albaștri, limpezi, se închideau parcă de la sine, obosiți, câteva secunde, după care omul, parcă aflat în luptă, reușea să-i întredeschidă și să privească lumea, sutimi de secundă, urmate de căderea implacabilă a pleoapelor peste irisul colorat. Iar gura lui mărturisea o viață care se lupta să mai fie: colțurile ei erau căzute radical, cum n-am văzut la nimeni, într-o dezabuzare dureroasă, inexorabilă, definitivă. Ce mai salva din noblețea de odinioară era curățenia chipului care parcă strălucea încă prin albul lui neatins, în ciuda semnelor căderii. Un om. O monadă dintr-o pluralitate în care ne aflăm cu toții, conduși de același principiu al lucrurilor.
*
În casa noastră se cumpără flori. Deocamdată: narcise, frezii, lalele. Uneori, garoafe. Zilele zambilelor și toporașilor – pe care le culegeam în copilărie direct din pădure – au cam trecut. Dar mirosul lor, în simțirea mea, rămâne.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie și doctor în Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
