Vorbe din cotidianitatea medie
23.
Diversitate, să zicem așa. M-am dus în mall, lângă mine, să-mi plătesc telefonul. Înaintea mea, un domn. În picioare, a primit factura, dovada plății, dar stătea în continuare acolo. Vorbea. Tânărul angajat al firmei dădea din cap, formal, așteptând să plece. Dar omul vorbea neîntrerupt. Am așteptat amândoi, eu și tânăr să vedem ce se întâmplă. Omul vorbea. Cam după patru minute sesizează că nu răspunde nimeni. Se oprește, „Sunt cam băut”, se scuză și râde. Nu-i nimic… Merg la Kaufland să cumpăr reviste literare, dacă or mai fi. Iau una, ascunsă cumva. Bag mâna în buzunar să plătesc. Din spate, o bătrânică, întinde banii pentru un pachet de țigări. Casiera o roagă să aștepte „până ce termin cu domnul”. Femeia tace. Cobor pe banda rulantă. Liniștit. Dintr-o dată, din spate, o mână micuță pe spatele meu și rugămintea s-o las să treacă. Tot bătrânica. Poftiți. Ajung jos. Femeia a ajuns și ea, cu trei metri avans. E ceva!
*
Două plăci tectonice masive, totemice, ascunse-n miezul Pământului, Estul ezoteric și Vestul supra-procedural, se ating acolo, din cauze necunoscute și poate necesare, într-o confruntare ce pare cosmică și misterioasă. Iar ecourile acestei adevărate lupte mitologice se răsfrâng la suprafață sub forma unei tulburări aparent fără motive, într-o Românie ce se clatină învăluită de o teamă difuză, prinsă-n chingile tectonice avertizatoare pentru nepăsare și ignoranță, și dă pe-afară de supoziții, nevroze și vorbărie fără sfârșit. În aer tremură o ură viscerală, ieșită brusc din cotloane încă necercetate.
*
Recitesc, într-un fel fragmentar, pentru că am mai citit-o, în același mod, la prima apariție, „Anii treizeci. Extrema dreaptă românească” a lui Z. Ornea. O carte scrisă cu onestitate de pe poziții de stânga. Nu intru aici în detalii, și-așa sunt prea multe. Dar ce te izbește, citind-o, este, la o privire de ansamblu, fără a zăbovi pe detalii – multe, multe, prea multe -, fojgăiala politică nemaipomenită a intelectualilor epocii interbelice. Nici nu mă interesează de ce parte se adunaseră și tot scriau prin gazete. Mă interesează însă anexarea lor fără „rest”, prin propria voință, la lumea atât de alunecoasă a politicii. De-aici și regretele unora, mai cu seamă al lui Cioran, de mai târziu: a fost o prostie, o nebunie – ceva pe-aici… Singura celebritate – de mai târziu – lucidă a fost Eugen Ionesco, alături de încă vreo câțiva rămași în țară. Faptul de a te lăsa macerat, înfulecat de caracatița politică, în calitate de artist, creator, gânditor, se arată, și prin această micuță dramă, a fi o miză mică și deloc sigură, deloc certă în conținutul ei de adevăr. Nu pot să închei aceste micuțe rânduri fără să spun că apăsarea pe impulsurile de moment ale junelui Cioran mi se pare a fi prea mare, prea accentuată. În fond, era un tânăr de 20 de ani când a scris, sub înrâurirea altora, mai maturi, ce a scris și a retractat mai târziu. Pentru că, dincolo de acest accident, pe care l-a și condamnat, Cioran rămâne un mare gânditor – și asta contează mai mult -, extrem de original la nivel european, cel puțin.
*
Cred că adevăratul spirit sportiv îl au amatorii. Ei participă la competiții din suflet. Profesioniștii îl transformă însă în comerț.
*
La cafeaua de aproape dimineața îmi vine deodată-n minte că s-ar putea face o mică analiză a raportului dintre critica estetică (devenită tradițională, după noii veniți) și critica ideologică, adusă din școala de la Frankfurt, folosindu-ne de două teorii științifice. S-ar putea să scriu așa ceva plecând de la cele două perspective asupra progresului: cea cumulativă, a lui Karl Popper și cea revoluționară a lui Thomas Kuhn. Aplicate la domeniul artistic, prima este atașată criticii estetice, prin faptul că folosește, în analiză, un singur criteriu predominant, cel estetic, și că nu folosește termenul restrictiv de paradigmă. În acest sens, operele de artă se înșiră pe firul istoriei ca monade independente, unele de nivelul capodoperelor, altele mai puțin, indiferent de epoca în care apar. Nu există progres revoluționar, există evoluție prin opere singulare. Teoria kuhniană ar putea fi asimilată criticii ideologice. În centrul ei se află ideea de paradigmă, care asociază o comunitate de practicieni – scriitori, artiști – și în care se desfășoară o „știință normală” (o literatură de un anumit fel, de pildă, aproape interșanjabilă), o „cunoaștere tacită” comune practicienilor care-și asumă paradigma dată. (Popper reproșează viziunii kuhniene că aici, în așa-zisa cercetare normală, în care există asemănări de familie, dispare tocmai spiritul critic necesar unei științe, respectiv dispare criteriul estetic specific, deci necesar unei opere de artă, reformulez eu). Dar, la un moment de criză al paradigmei date, se face saltul la altă paradigmă și procesul amintit deja se reia „de la zero”. Cu precizarea că paradigmele sunt „incomensurabile”, absolut diferite. Paradigma nouă ar fi superioară celei vechi. Iar o paradigmă, în baza căreia scrii, de pildă, necesită credință, altfel spus, scrii în baza paradigmei, ca un pigmeu util și supus al ei.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie și doctor în Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
