Vorbe din cotidianitatea medie
2.
O zi obișnuită: mi-am băut cafeaua pe terasă, la umbra teilor, în răcoarea aruncată de vânticelul micuț al verii. Re-citeam pasaje din Crossroads, imaginându-mi cum scrie omu-ăsta, Franzen, atât de minuțios, de comportamentisto-psihologic (!!!), cam cu același tip de personaje în fiecare roman. Dar, aruncând priviri către bulevard, din vreme-n vreme, l-am văzut cum traversa șoseaua, la liber, cu sacul de plastic în spate, cu sticle de plastic acolo, sticle pe care le va valorifica, plus că șefii blocurilor unde el făcea oarecare curățenie i-ar da totuși ceva, zilnic. Omul are studii superioare, care, însă, nu se mai caută. Pe scurt, câștigă în jur de 60-80 de lei pe zi… Soția lui, mai tânără, muncește pe un salariu nu prea mare, dar constant, 3700 lei pe lună. Deci cam 200 lei pe zi, cu totul. Zice că e bine. Au o fată adolescentă. Cu toții au învățat să trăiască în limita acestei sume. Speranța lui este vie: lumea consumă continuu, aruncă sticle continuu, așa că el va avea de lucru continuu. Privindu-și fata, simte că viața e frumoasă. Surâde.
Vara, anotimpul evadării încotro vezi cu ochii, al imaginii și desubstanțializării, al transparentizării până la limita unde palpită burta abisală a Nimicului. A fi, vara, înseamnă a privi.
Dar vara ne și înghite, ne înfulecă. În pântecul ei uriaş, transparent, indeterminat, tremurător spre margini, ca o „Fata Morgana” de câmpie, suntem luminaţi, expuşi, scanaţi în serie. Mulţi se lasă cu totul pe mâinile ei hulpave, fără margini de lacome, posesive în exces. Dar sunt şi mulţi care caută umbra. Se refugiază din calea valului ei alburiu şi nivelator. Privit din avion, în ansamblu, Pământul, vara, e o sumă devălmaşă de corpuri interşanjabile. „Democraţia naturii”.
Acum vreo 12-15 ani, am văzut pe exteriorul peretelui Universității de Drept București îndemnul scris și realizat, am aflat, de înființare a unei asociații de luptă împotriva manelelor. Judecând după ce s-a întâmplat și se întâmplă în anii de-acum, de după scrierea acelui anunț, cred că asociația s-a desființat.
Starea națiunii: o doamnă, nu prea în vârstă, se străduia la un bancomat să DEPUNĂ cinci lei, în bancnote de câte un leu. Și bancomatul refuza. Mi-a cerut ajutorul, tocmai sosisem în spatele ei, la vreo doi metri. I-am explicat că bancomatul acceptă depuneri în bancnote de 10 lei, 50 de lei etc. Doamna a răbufnit:
– Da’ ce-l interesează pe el cât depun, e contul meu!
I-am dat dreptate, da’ uite că bancomatele, băncile… A plecat furioasă, din păcate.
Liniștea cu care te privesc cerșetorii vechi, autentici, stoici, tăcerea-n care contemplă ei lumea, fără să ceară nimic de la ea cu voce agresivă, cum fac cei inautentici, cei noi, resemnarea lor la nivelul tuturor ființelor, intuind că totul se duce, curge în marea cea mare a uitării. Și țigara lor stingându-se aproape de degetele nemișcate, gata de un micuț sacrificiu, ce mai contează.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
