Vorbe din cotidianitatea medie
15.
Azi, ca de multe ori, n-am făcut nimic de arătat. Am citit, am notat, am ascultat. Nimic. Am privit pe fereastră, nu mi-a plăcut prea mult, deși, fiind la căldură, privirea îmi decupa o lume proaspătă, udă, luminată de farurile mașinilor, o fotografie acceptabilă – o lume de contemplat. Nu-mi place schimbarea, prefer copilăria continuității unei lumi ce crește organic. Așa că am amânat: mâine. M-am uita la data indicată de laptop, pierdusem șirul zilelor. Da, e timp, mâine. Și, pe fundalul nocturnelor lui Chopin, am pornit să scriu. Nimic altceva. Astfel am scris.
*
Am vorbit, la o cafea. În fața mea, un încă tânăr. Și tare talentat. Am discutat despre coerența literaturii române actuale. Am băut cafea și am făcut mici analize. Am savurat cafea și am încurajat. Am fost impersonal. Dar am fost bine intenționat. Aproape un înțelept, nu-mi venea să cred. Ne-am despărțit încrezători. Ba, ca să fiu total sincer, am fost și generos: am lăsat un bacșiș bun, deși serviciul n-a avut prestanță, de, ne-a servit un începător, învață și el, deocamdată zâmbește mereu, un zâmbet lipit.
*
Omul-masă mi se mărturisește: „Îmi plac toate cuvintele tari, adevărate, zic io: nenorociți, hoți, tâmpiți, cretini, șleahtă de pungași, traseiști mizerabili, și câte, și câte!… Așa că, în fiecare seară stau pe televiziuni și mă uit la tembeli și la hahalere.”
*
Nimic nu pare mai intim, mai personal, mai eliberator de zgura zilelor ca înaintarea dincolo de miezul nopții. În semiîntuneric (fiindcă astăzi doar în mijlocul codrului poate fi întuneric total), natura pare încremenită, supusă, în așteptarea forței tale. În fine, ești singur. Poți să te arunci în străfundurile din tine, care sunt și ale lumii tale. Acela este momentul în care poate veni inspirația: ca dictarea cuiva pe care-l accepți, el fiind miezul inaccesibil al ființei tale, cunoscut și locuit doar de acea voce parcă înrudită cu tine, dar născută să fie ascultată în stare fericită de tine. Cine scrie ziua, îmi pare că este mai aproape de meșteșug.
*
Familiaritatea ascunde dispreţul. Ce ne este familiar, ignorăm. Ce apare în faţa familiarităţii noastre, ca exterioritate încă necunoscută, este Noul. Noul nu poate fi ignorat, câtă vreme rămâne de cucerit. După cucerire, el va fi anexat spaţiului paşnic, controlabil, al familiarului. Va sfârşi însă într-un dispreţ mascat.
*
Zgomote de corpuri mici căzând rapid pe podea, de la distanţă mică. Zgârieturi repetate în hârtie foşnitoare, poate veche. Şi, pe fond, o înverşunată plăcere pentru treaba vijelios făcută.
Da, el, Ivan este numele lui, pe la ora 02,00, noaptea, deschisese un sertar de jos, unde-i o parte din arhiva mea, iar de-acolo zburau în aer scrisori de tinereţe, scrieri de demult, fragmente de manuscrise… Ai fi zis că tocmai dăduse peste o mare comoară pisicească, aşa de tare strălucea de satisfacţie. Aşa că l-am mai lăsat un timp…
*
Anii ’90. Îmi amintesc o scenă aurorală, a intrării într-o nouă lume. Mi-am văzut primul roman, „Aşezarea„, a doua mea carte de proză – prima, în 1984 – la un buchinist de cartier. L-am răsfoit. Bine conservat. Tipărit în august 1989, ciopârţit de cenzura vremii, i s-a schimbat și titlul, se numea „Furnicarul„. „Cartea românească”, Bălăiţă, director, şi Mircea Ciobanu, redactor. L-am reeditat, între timp, cu forma lui de sertar.
– Cât costă? zic
– 4 lei.
Poate 2 lei ar fi trebuit, îmi zic, să fie preţul pretins de un buchinist, pentru a se vinde cartea. L-am mai răsfoit o dată.
– E din vremea cealaltă, când se scria bine…, precizează anticarul.
– Îl las altuia, zic.
– Treaba dumneavoastră, dar o să regretaţi…
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
