Vorbe din cotidianitatea medie
10.
Plin de afectare, mărturiseşte:
– Soţia mea câştigă bine, 2000-3000 de euro lunar.
– Şi? Ce-i cu asta?
– Am timp să citesc, să-mi văd de ale mele, să mă perfecţionez citind. (privire „importantă” către mine). Mă întreține, nu mi-e rușine. Muncește-n Londra.
– Remarcabil… Dar poţi să te „perfecţionezi” şi fără să citeşti continuu. Trebuie, presupunând că totuși ai citit până la cei 60 de ani ai tăi, trebuie doar să ai toate simţurile apte pentru a căuta şi capta revelaţia, pentru a-ţi amenaja meditaţia.
– Crezi în simţuri? (uimit, afectat rău).
– Mai bine-ţi spun că n-am auzit întrebarea. Sau te întreb: ai simțuri?
*
Reporterul român, ditirambic, emfatic.
– Şi acum, ce ne poţi spune despre tine?
David Popovici, campionul, echilibrat, genial:
– Sunt un om banal.
*
Că dorul nu poate fi definit? Alexandru Stermin, un tânăr om de știință român, crede că da: științific, dorul este nevoia de oxitocină (un hormon) ce se secretă în preajma unei persoane (cu care socializezi); după oxitocină se secretă serotonina care-ţi induce plăcerea. Dar cercetătorul plusează ştiinţific: dacă lipseşte persoana, lipseşte şi oxitocina… Simpluţ, totuşi. Pentru că dorul apare tocmai în absenţa persoanei. Cum explici asta, cu oxitocina, Alexandre?
*
Mi-aduce aminte (Montaigne, cu naturalețea lui) de goana noastră de copii pe dealurile Crăsanilor, în frunte cu neobositul nostru câine, Haiduc, după iepurii pe care n-aveam să-i prindem niciodată, deși câte unul o zbughea taman de lângă picioarele unuia dintre noi, prilej mai degrabă să ne întețim în credința noastră că vom pune mâna pe ei negreșit, de îndată ce tocmai fugise de lângă noi. Nu știam că ne dorim tocmai ce ne scapă:
„Cum după iepuri aleargă vânătorul
Pe arșiță, pe frig, pe munți și maluri
Pe cel odată prins nemaicătându-l,
Iar pasul doar după fugar purtându-l.”
(Montaigne, Eseuri)
*
Fazele respirației spun totul: inspirația, ca inhalare a aerului în plămâni; expirația, eliminarea lui. Este necesar să cobori către zonele impure ale vieții, pentru a urca, sau cel puțin a aspira, apoi, către alte spații mai transumane.
*
Libertate… Un bătrân slăbit merge fără țintă pe trotuar, lipit de marginea exterioară a șoselei. Are mâna dreaptă în buzunar. Privește-n zare. Din celălalt buzunar flutură o batistă boțită, curată însă, gata să cadă în orice moment.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
