Ziua s-a sfârşit. Cade noapte rece şi grea. O prospeţime supraumană răsare deasupra pământului. Cerul sumbru, ca un capac final, acoperă etanş marginile lumii căzute. E linişte.
Călinescu, jucându-se strălucit în inspirația sa între biologic şi genialitate: „Ei bine, ironia firii a făcut ca lunga sârguinţă paternă (Gheorghe Eminovici a avut 11 copii, nota mea, NS) să fie înghiţită de moarte şi să fie salvată prin spiritualitatea neprocreatoare a poetului Eminescu, fără de care uitarea ar fi şters numele de pe crucile tuturor.”
Cât de simplu, de direct, de modest, de onest intelectual, formulează Schopenhauer, ca admirator, criticile pe care i le va aduce maestrului său, Kant, cu scopul de a înălța o nouă construcție filosofică, cu originile însă și în gândirea filosofului din Konigsberg: „Este mult mai ușor să dovedim greșelile și erorile din opera unui mare spirit decât să oferim o expunere clară și completă despre valoarea acestuia. Căci greșelile sunt ceva particular și finit, ce poate fi cuprins dintr-o singură privire. În schimb, pecetea pusă de geniu pe operele lui constă tocmai în faptul că excelența lor e insondabilă și inepuizabilă; de aceea, ele devin dascălii care nu îmbătrânesc secole de-a rândul.” Anexă – (Lumea ca voință și reprezentare)
Cum să sondezi această creatură ieşită din miezul sinelui său, plonjând în afara sa, în instrumentarul tehnologic atât de comod, de călduţ? Cum să descrii acest străin pentru sine însuşi, şi nu pentru lume, acest ins cufundat anonim printre ceilalţi? Cum să scrii despre această termită de metrou, care nu ştie către ce se îndreaptă, pentru că nu-şi mai pune întrebarea? Iată de ce sunt uimit de cât de mult(e) se scrie azi şi cât de rapid?!
Un scriitor gigantic, Feodor Dostoievski… Iată o mostră „din el”, luată la întâmplare: „La un moment dat, în oraş începu să circule zvonul precum că cercul nostru este o pepinieră de idei libertine, de ateism şi depravare; or, în realitate totul se reducea la o încântătoare vorbărie liberală…” (Demonii) Ei, ne spune el ceva, azi?…
Ne aflăm în spuma ignobilă şi murdară a unui al patrulea val civilizatoric: al oligarhului excentric, plictisit să „facă” bani, plângând pe umerii muncitorului şomer; al celor care califică rasismul, intoleranţa, grobianismul ca lipsă de ipocrizie, ca autenticitate. Al patrulea val este carnavalesc. Nero este întemeietorul lui.
Arta e despre cum, fascinat, pui o problemă insolubilă pe masă; şi nu e despre cum o explici şi o rezolvi.
Iată procesul anamnezei povestit de G. Grass. „Ceapa are multe foi. Ele sunt nenumărate. Abia ce i-ai jupuit una, că se şi înnoieşte. Tocată, te face să lăcrimezi. Abia când o decojeşti spune adevărul. ” Decojind ceapa. Cei mai mulţi cred că preţioasa lor ceapă nu are decât o singură foaie, aşa că decojirea nu mai e necesară…
Cu adevărat, existenţa şi-a pierdut din greutate. E tot mai uşoară, e-n aer. Literatura o urmează – cu cât e mai simplă, cu atât e mai centrală.
„Întreg pământul, îmbibat întruna de sânge, nu e decât un imens altar pe care tot ceea ce vieţuieşte trebuie să fie sacrificat la nesfârşit, fără de măsură, fără de oprire, până când răul se va fi stins, până la moartea morţii.” (Joseph de Maistre, Serile da la Sankt – Petersburg)
Iată ce spune corpul unui proaspăt „aruncat” în lume: „Prea multă lumină! Vreau înapoi, acasă! Vreau înapoi, auziţi? Lumina albă-mi biciuieşte pielea, mi-o boţeşte centimetru cu centimetru. Trebuie să mă apăr! Dumnezeule, unde-am ajuns? Închid ochii şi strâng din pumni. Trebuie să rezist! Urlu. Simt cu toţi porii mei tot ce este-n jurul meu, în jurul pielii mele încreţite. Alb şi negru. Asta percep. Forme albe şi forme negre. De fapt, o singură formă neagră, lângă o singură formă albă ce-ntinde mâinile către mine: – Ochişori frumoşi, băiatul meu drag!, aud cu durere sunetele ascuţite ale formei albe; ele sunt ascuţite, ele intră-n urechile mele cu violenţă, zgâriindu-le. Forma albă, lacomă, prea lacomă de mine, mă trage la ea, îmi rupe legătura mea nepreţuită cu vechea mea casă, cordonul meu de siguranță. Acum sunt fără casă, într-o lume străină, singur. Mi-e frig. Urlu, din nou.” Numele acestui corp este Constantin.
Împărăția corpurilor. Mișcarea și zbaterea lor. Mecanică. Nu e necesară nici măcar motivația. Teleghidare. Pare să curgă sânge, pare că-i real. Dar sângele se strecoară-n pământ. Totul e curat, pur, confecționat. Nu va curge sânge.
.
„Montezuma, împăratul Mexicului, nu punea niciodată piciorul pe pământ…iar dacă cobora undeva, se așterneau covoare scumpe ca să pășească pe ele.” (Frazer)
Covorul roșu – iluzia „celestă”… Președinții, când coboară ei din avioane și intră pe culoarul covorului roșu, dragii de ei, „sanctitățile” lor…
Greșește Bertrand Russell, nu este el consecvent? Pentru că respingea prezența Divinității, a fost întrebat ce ar spune dacă, după moarte, s-ar trezi cu Prezența Lui eternă, în față? Russell: „Aș spune: Doamne, nu ne-ai dat suficiente probe.”
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
