Un tânăr de 29 de ani, Constantin, înzestrat cu multe daruri, are un accident de automobil şi intră-n agonie. Este momentul în care-şi retrăieşte viaţa în imagini vii de care mintea lui, un timp autonomă, se leagă cu o bucurie stăpânită. Experienţa cufundării în curgerea vieţii lui scurte dar intense are valenţe catharctice, tânărul ieşind, la sfârşit, ca dintr-o mare limpezită, curată. Împăcarea cu sine, cu tot şi toate care l-au însoţit în marea călătorie prin lume, este câştigul cu care-şi încheie socotelile cu soarta, trezindu-se din visul care i-a fost frumoasa lui viaţă. Toate astea, într-o formă foarte personală, i le spune la final o voce „de deasupra”, care i-a fost aproape mereu în aventurile lui, ca o doică protectoare dar şi onestă. Fragmentul ce urmează, al Vocii, dinspre capătul călătoriei, este din romanul meu „Agonia lui Constantin”, publicat la Junimea, în anul 2017.
Destoinic fiu al lui Adam, ia seama! A sosit ora, s‑a țesut pânza vieții, se lasă întunericul.
Ai visat vis frumos, păianjen gânditor, cum stăpânești tu peste cartea deschisă a lucrurilor: cu munți și văi, cu grădini bogate și dezmierdătoare, cu văi și dealuri, cu plante de tot felul, colorate și roditoare.
O, Constantine, viteazule, cât de greu îți vine să le lași! Viața ta a fost un adevărat câmp de luptă, dar a fost și purpură strălucitoare, și curcubeu liniștitor!
Ai fost prins între ape înghețate, te‑au bătut vânturi nesfârșite, ai fost tras pe roata răutății, te‑au înroșit în rug și‑n sabie.
Peste tine au năvălit ploile reci și triste, mari revărsări de focuri și de sânge, vânturi năucitoare.
Te‑au făcut prizonierul unei peșteri pline de tâlhari, ca fiarele neîmblânzite, înconjurat de vorbe grele și înveninate.
Și viața a trecut iute și ușor, ca frunzele galbene pe ape, ca norii albi pe cer…
Ai fost vânătorul cel negru din ostrovul argintat al pădurii, ai fost fericitul călător ce mușcă din fructele cărnoase ale cortului pământesc, ai fost o emoție‑n mișcare, ai iubit legea nopții și ai domnit în legea zilei.
Ai călcat fără frică pe mărăcini și bălării, peste pălămidă și spini – și singur ți i‑ai smuls din carnea picioarelor tale, și singur te‑ai îmbărbătat.
Dar soarele vieții tale, mlădiță a Primului Om, a ajuns la sfârșit. Marele luminător va străluci în continuare, în fiecare zi, peste lucruri și oameni, dar tot mai pustiitor. Omenirea va ajunge o singură turmă de capete împietrite în spaimă.
Ai visat vis minunat, omule: cum ai stăpânit tu ca un rege peste bogății și bunătăți și plăceri. Ce aurii și lucitori au fost anii tăi, muritorule! Și ce coborâre măreață! Ce asfințit mântuitor! Ce cădere grozavă!
A sosit ceasul din urmă. A venit ora deșteptării. Te‑ai trezit, omule… Vei deschide ochii și vei vedea, în sfârșit!… Dar ce vis încântător ai avut! Ești atât de senin, încât nici nu auzi fâlfâitul de aripi care se apropie.
Nu te înfricoșa, Constantine! Ridică‑te și stai în picioare! Sunt cu tine.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
