EDITORIALUL DE LUNI – Nicolae STAN – Azi, un poem în proză…

Scris pe la optsprezece ani, de cineva… Cu răbdare, să-l citim… Cântul thyrsului și al bățului, sau despre toate lucrurile ce au trecut, ce sunt și cele ce va să vie… Fost-a odată un satyr, și el cânta. Cu a sa goarnă-n mâna dreaptă  și-al său thyrs în mâna stângă el cânta și se veselea și se tânguia. Iar Cerul și Pământul pe el îl îngânau, pe-acel satyr fiu al lui Asclepios, ce din thyrs bătea și din goarnă suna, și care cânta și se veselea și se tânguia. Iar Muzica era începutul și era frumoasă și domoală, pură, clară, suficientă, și de pe Soare până pe Lună ea curgea, și pe satyr îl asculta, și peste tot îl urmarea, pe zeul cel încornorat ce cânta și se veselea și se tânguia, ce din thyrs bătea și din goarnă suna și pe toți îi încânta. Și Muzica duioasă mai era, și toate înotătoarele apelor și zburătoarele cerurilor și animalele pământului, târâtoare, săltărețe, ușoare și mătăhăloase, cu sânge cald și sânge rece, la ea pe toate le chema și le liniștea și taina lumii le zicea: „Știți voi de satyr, de fiul lui Asclepios, urmaș al Șarpelui, cel care cu thyrsul de pământ lovește și cu a sa goarnă vântul Lumii răpește, stiți voi de încornorat, de cel blănos și copitat, de cel duios și înstelat, de cel frumos și-nnobilat de-al timpului blestem?”

Iar lighioanele strigau: „Da, Mare Sunet, știm prea bine”. Iar Muzica le răspundea: „Ei bine, va fi o zi când nu voi mai fi, precum nici satyrul, precum nu vor mai fi cele ce-acum sunt pe pământ, și nici voi nu veți mai fi, și vor veni de-a pururi alții, mai mari, mai puternici, mai mulți” Iar animalele s-au cutremurat și au plecat, au fugit care-ncotro, căci nu voiau a-și închipui lumea fără satyrul cel încornorat, fiu al lui Asclepios, ce din thyrs bătea și din goarnă suna, ce cânta și se veselea și se tânguia. Și iată că sosit-a ceasul când satyrul nu mai fu, dar Muzica, una rămânea, și singură era, și mult mai plângea și se văita și ocolul lumii îl făcea, pe satyr îl căuta și nu-l găsea. Și Cerul, și Pământul, și Soarele, și Luna o priveau și se întristau, unul pe altul ei se mâniau. Și iată că a fost să fie ca Muzica să ajungă la două urechi de drac, ce în asemuire cu satyrul aducea, cu coarne mari și-ncovoiate, cu blană groasă pe picioare, copite tari, din adamant și mâini mai lungi decât un om, cu ochii iuți, la fel cu dinții ascuțiți, și gheare lungi, la fel ca Marele Satyr. Și dracul auzi Muzica, și jindul i-a crescut și o râvnea și o dorea și numai pentru el o mai voia, se consuma, la Cer urla, îl blestema, și pământul cu copitele lovea, căci de toți era urât Marele Drac. Și dracul se roși, mai roș ca racul, și după Muzică fugi, și pe toți din cale îi dădea și o urmărea și o prindea. Și dracul rupse-o ramură, dintre cele mai alese, din copacul cel mai falnic, tare pe dinafară, putrezit însă pe dinăuntru, plină de viermi, de gângănii, de omizi și fluturi morți, și în el bătea, și luă o scoică și-o goli cu limba-i lungă, bifurcată, curățind-o, și din ea suna.

Și Muzica se transforma, căci bățul putrezit larmă făcea, și scoica golită rău mai suna, și dracul pe Pământ se tot plimba, și Zgomot scotea, și se-nfuria, și se revolta. Iar Cerul și Pământul îl blestemau pe drac, fiu al nimănui ce din băț bătea și din scoică suna, căci Zgomotul crunt și groaznic mai era, străveziu, mânjit și nesupus, iar Soarele și Luna și viețuitoarele apelor, pământurilor și cerurilor de drac fugeau, căci Zgomotul rău le făcea: „O, Groaznic Sunet, fie-ți milă, rogu-te, nu te supăra, dă-ne pace și în schimb speranță iți vom da.” Ele strigau, dar dracul nu le asculta și mai departe larma se ducea, și lumea toată-acoperea și pe toți îi speria… Și așa a fost să fie, ca după satyr, fiu al lui Asclepios și lumină a lumii, să vină un drac, iar thyrsului și goarnei, un biet băț putrezit, și-o biată scoică dezgolită locul le-au luat, iar Lumea plângea, căci Muzica nu mai era, ci doar un Zgomot nici domol, nici lin, nici pur, nici suficient, ci străveziu, ci mânjit, ci nesupus, impertinent și răutăcios, iar în acea zi din urmă i-a fost dat să vadă Lumii totul si nimic, orice, cât timp în ape dracul nu-nnota, în ceruri nu zbura iar din lume nu era, căci satyrul era bun, iar dracul rău, și nebunesc, și roșu de furie, și mijloc pentru el nu exista. Și s-a zis așa: „Muzica sfârșitu-s-a. Să-nceapă Zgomotul.”

Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…