Câțiva dintre marii noștri „intelectuali” recunosc, chipurile, fair-play că Romania nu a produs nimic cu adevărat semnificativ din punct de vedere cultural. Am mai scris, pe scurt, despre acest subiect, dar astăzi aș dori să aprofundăm și chiar să comparam exemple concrete. Nicio antologie de poezie universală nu menționează, între primii poeți ai lumii, vreun nume românesc. Dar aceste clasamente, mai ales când vine vorba despre orice formă de artă, sunt perfect nule.
Diferența esențială între marea poezie a lumii, acceptată ca atare, recunoscută peste tot pe glob este, ca în orice alt domeniu, scena! Într-un fel este percepută, promovată, comentată, admirată și răspândită o operă literară scrisă în franceză sau engleză, limbi vorbite de sute de milioane de oameni și în cu totul alt fel un poem, fie el și genial, scris în limba a doar 10-20 de milioane de oameni.
Scena este întotdeauna mai importantă pentru posteritate decât valoarea intrinsecă a artistului sau a creației sale. Nu aș vrea teoretizam în continuare.
Haideți să comparam scrierile lui Byron și ale lui Mircea Micu…
Byron – Către Ines: Nu mai surâde nopții ce-n mine a pătruns… / Vai, de ce port de-a pururi o frunte-ntunecată?/ De ce zâmbirii tale nu-i pot găsi răspuns? // Cu ochii uzi cerși-voi
Destinului un dar: / Să nu cunoști ce-i plânsul, copila fără pată — / Ori, niciodată lacrimi să nu verși în zadar.
Mircea Micu – Mamei: Acolo, peste munți de gheață, / Unde miroase-a gutui / Stau zâne albe și învață / Ruga ta spusa nimănui.
Sau Macedonsi vs Charles Baudelaire…
Macedonski – Noapte de decembrie:
Pustie și albă e camera moartă…
Și focul sub vatră se stinge scrumit…
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…
Și nici o scânteie în ochiu-adormit.
Pustie și albă e-ntinsa câmpie…
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit…
Sălbatică fiară, răstriștea-l sfâșie,
Și luna-l privește cu ochi-oțelit…
E-n negura nopții un alb monolit…
Și luna-l privește cu ochi oțelit.
Nămeții de umbră în juru-i s-adună…
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună
Chiar alba odaie în noapte-a murit… —
Făptura de humă de mult a pierit.
Charles Baudelaire – Albatrosul:
Din joacă, marinarii pe bord, din când în când
Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând
Corabia pornită pe valurile-amare.
Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinţe stângace şi sfiioase
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi
Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase
Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!
Frumos cândva, acuma ce slut e şi plăpând
Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe
Şi altul fără milă îl strâmbă şchiopătând.
Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă
Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări
Aripele-i imense l-împiedică să meargă.
Am putea compara și folclorul nostru cu cel al țărilor mai mari într-ale culturii, dar acolo mă tem că voi deveni de-a dreptul subiectiv. Oricât ar ține mintea să își îndeplinească, cuminte, menirea analitică, sufletul îmi spune că versuri mai frumoase decât:
Că eu mai mă leg,
Mândru legământ,
Pe-o pală de vânt
Și-un pumn de pămant!
nu s-au scris niciodată, nicăieri!
Sufletul uman este sublim, iar creațiile sale sunt feerice, fie că această alchimie se întâmpla în Carpați, în Alpi, la poalele munților Himalaya sau pe țărmurile Mediteranei. Dar, așa cum spuneam mai sus, „scena” contează!
Nu credeți? Întrebați-i pe Brâncuși sau pe Ionesco!
Vasile LUPAȘC este scriitor, a publicat romane istorice și versurile primei opere rock din România, iar în septembrie 2008 a lansat cartea „Răstignit între cruci”, un roman despre Vlad Țepeș, bazat pur pe adevărul istoric…
Facebook
WhatsApp
TikTok
