Este un dat al destinului ca fiecare dintre noi să întâlnim (prea) des în viață rătăciți care critică orice, oricând, mereu cu un aer de superioară indignare. Frecvența cu care îi întâlnim pe „hateri”, precum și furia lor cresc odată cu valoarea proiectului atacat. Este o observație aproape matematică, ușor de identificat de la Platon până la Eminescu sau sportivii, artiștii, figurile proeminente de astăzi din orice domeniu. Scriam mai demult despre „prostul care râde”, el râde pentru a-și arăta „superioritatea” față de marea masă, el se crede un rebel și un înțelept. Este o formă de nebunie, pentru că limitele prostiei par depășite.
Vara trecută, o fată a fost omorâtă de un urs, pe un traseu foarte circulat. Ați observat, pe lângă comentariile firești în astfel de situații, câți nebuni au râs pur și simplu la citirea știrii despre acea dramă?
Ați observat câți iau în batjocură orice reușită a lui Ianis Hagi? Reacția față de tânărul și talentatul domn Hagi ar trebui să constituie un subiect de psihanaliză a poporului român. Cine știe, poate am descoperi de unde vine această poftă de „sinucidere în masă”, de linșare a oricărui om cu sclipiri de geniu.
Poate dacă am face acest studiu, am observa că tatăl domnului Ianis, uriașul Gheorghe Hagi, a ajuns atât de mare tocmai pentru că lângă dumnealui au existat oameni vizionari care la 18 ani l-au numit și acceptat drept căpitan al echipei naționale. Bineințeles că nu merita această cinste atunci, nu strict din punctul de vedere al valorii arătate pe teren. Dar iată ca acel principiu de a construi încredere și responsabilitate, uneori până la limita absurdului, în tinerii valoroși rodește mereu, spre binele general.
Comentariile din presă ale „nebunilor care râd” sau simplele reacții la postări pe rețelele sociale deranjează o importantă parte a oamenilor care construiesc, inhibă și provoacă angoase celor sensibili, uneori până la blocajul total. Zilele trecute, discutam un proiect nou cu un artist care îmi este foarte drag și care este înzestrat cu un uriaș bun simț. Prima lui grijă a fost că va fi criticat de un alt artist, la fel de talentat, dar cu un caracter deosebit de conflictual, mizerabil. Artistul cu pricina, cel rău, este tipul de om care se așază foarte confortabil, cu de la sine putere, exact în centrul Universului, se proclamă zeu suprem și începe să ceară socoteala celor net superiori lui. Cum spuneam, o formă de nebunie!
Bineînțeles că astfel de oameni deranjează la un moment dat. Și țânțarul deranjează, strică liniștea, dar este, până la urmă, doar o insectă, mică, mică și fără valoare. Atât și nimic mai mult… Mult mai natural ar fi să ne raportăm la cei buni, să ne imaginam bucuria celor care cred în noi, care vor celebra și vor beneficia de pe urma proiectului respectiv. Ar fi o alegere logică și sigur mai benefică pentru toată lumea.
Raportarea la nebuni, la cei care încearcă să demoleze orice întâlnesc sau, dimpotrivă, la oamenii luminoși, la cei care construiesc este până la urma o alegere a direcției în care mergem ca indivizi și ca suflete, iar direcția noastră ar trebui sa fie mereu către bine și către lumină.
Vasile LUPAȘC este scriitor, a publicat romane istorice și versurile primei opere rock din România, iar în septembrie 2008 a lansat cartea „Răstignit între cruci”, un roman despre Vlad Țepeș, bazat pur pe adevărul istoric…
Facebook
WhatsApp
TikTok
