Vlad Țepeș a fost un geniu militar. (Trebuia să încep cu el!) Decebal era „dibaci în a întinde curse, era un bun luptător și se pricepea să folosească izbânda, dar și să iasă cu bine dintr-o înfrângere.” Hannibal a trecut munții cu elefanții și a zguduit Roma din temelii. Mahomed Cuceritorul a lichidat vechea capitală a Bizanțului prin manevre de război cum nu s-au mai văzut până la el, etc. etc.
Viteji, războinici iluștri, generali de legendă… De nenumărate ori învățăm istoria vărsării de sânge sub infinitele ei forme. Și este firesc ca din istoria predata în scoli și universități să nu lipsească aceste aspecte.
Dar, până la urmă, care este lecția pe care o învață umanitatea din aceste episoade scăldate în sânge? Învățăm să ne apărăm sau să atacam alte națiuni. În anumite condiții este necesară și această cunoaștere, pentru că lumea încă nu și-a găsit pacea și nu pare să și-o poată găsi prea curând.
Ne mirăm ca istoria se repetă mereu și că atrocitățile nu s-au încheiat niciodată pe planeta oamenilor. Dacă ne-am strădui să pricepem de ce s-au purtat războaiele din vechime sau mai de-acum, poate am reuși să ieșim din acest cerc al violenței.
În ultimele decenii, în școli, s-a făcut o trecere de la istoria „eroică” la cea a societății. Nu este o idee neapărat rea, dar aplicabilitatea ei în evoluția spiritului uman pare la fel de limitată.
Oare ce efect ar avea un studiu, acolo unde informațiile istorice permit, al motivațiilor personale ale marilor inițiatori de războaie?
Ați observat că basmele sunt mereu mai clare decât lecțiile de istorie? Acolo mereu ni se povestește că Împăratul nu știu-care era mereu pus pe gâlceavă cu neamurile din jur, că avea o nevasta tare acră și rea sau că Prâslea era mai curajos și mai vesel, pentru că se născuse cu ochii mai frumoși decât văzduhul, iar părul său era ca spicul grâului de frumos și toți curtenii, poporul și familia îl îndrăgeau?
Nu ar strica deloc și o astfel de abordare a istoriei, repet, acolo unde informațiile o permit. Am învăța, cu siguranță, să depistam mai repede în liderii carismatici pe scelerații periculoși, am învăța să aplicam în viața de zi cu zi a vremii noastre mecanisme menite să limiteze alunecarea pe panta extremismului a unor indivizi sau organizații.
O istorie a sufletelor ne-ar face cu siguranță să ne îndrăgostim și mai mult de cei care au ales să moară pentru ca noi, urmașii lor, să avem o soartă mai bună. Da, ei au acceptat, au ales să ducă o viața extrem de grea, să oblojească alte și alte răni noi, să fie mereu pe drumuri în campanii militare extrem de greu de îndurat și, în final, să moară pentru generațiile viitoare. Poate așa am conștientiza că războiul a fost mereu stârnit de oameni bolnavi, nu de eroi, că niciun conflict militar nu a avut ceva romantic sau înălțător în el, ci toate au fost expresii ale înfrângerii spiritului uman. Frumoasă a fost doar dragostea celor care își apărau familiile și poporul, înălțător doar sacrificiul lor. Dar toate câte sunt legate de război, absolut toate au fost întotdeauna foarte,foarte triste!
Vasile LUPAȘC este scriitor, a publicat romane istorice și versurile primei opere rock din România, iar în septembrie 2008 a lansat cartea „Răstignit între cruci”, un roman despre Vlad Țepeș, bazat pur pe adevărul istoric…
Facebook
WhatsApp
TikTok
