O întâmplare de acum mai bine de 20 de ani mi-a revenit în minte azi-dimineață, brusc și foarte intens. În noaptea aceea mi s-a spulberat ultima idee naivă și romantică despre războiul modern. Întâlnirea de atunci, atât de vie, va deveni capitol într-o carte nouă, despre oamenii-poveste pe care i-am întâlnit. Sper să vă fie de folos, așa cum mi-a fost și mie!
Pe Mircea l-am întâlnit în 2020 pe aeroportul din Roma. Era în jur de ora 2 noaptea și colțul de aeroport în care încercam să ațipesc era aproape pustiu. Avionul meu pleca spre țară abia la ora la 6, așa că aveam destul timp să trag un pui de somn. La doar câțiva metri de mine, stătea un bărbat trecut de prima tinerețe, încă foarte puternic. Nu aveai cum să nu-l remarci nici dacă ar fi fost într-o mare de oameni. Era înalt, atletic, cu umeri largi și privirea ageră. Părul cărunt, tuns scurt, militărește încadra o față parcă tăiată în piatră. În afara de el, mai erau doar trei-patru oameni în tot acel sector al aeroportului.
Îmi dădeam seama că este nepoliticos să mă tot uit înspre dumnealui, dar privirea mi se întorcea către acest om fără să vreau. Pe jacheta lui kaki era cusut, destul de discret, un steag al României. Am zâmbit fără să vreau. Oriunde ai fi în lume te bucură întâlnirea chiar și atât de scurtă cu un alt român. De parcă steagul de pe pieptul său ar fi fost un fel de radar care îmi înregistra privirea și gândurile, omul a început să-mi vorbească, așa, dintr-o dată, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea.
–Oare ne mai iartă Dumnezeu?
Am înmărmurit! Vocea și privirea omului erau ale unui condamnat la moarte, ale unui rebel împotriva vreunei mari puteri sau împotriva sorții care a pierdut lupta și își așteaptă, fără frică, execuția. Nu am știut ce să-i spun. Am tăcut câteva clipe și apoi am întrebat, năuc:
–Poftim? Ce ați spus? Și eu sunt tot român!
–Știu, știu, eu îi cunosc pe toți românii. Mă gândesc, oare ne mai iartă Dumnezeu?
Nu am mai zis nimic. Eram complet încurcat. Nu știam despre ce vorbește. Părea foarte supărat sau nebun. Ce să spui unui astfel de om, ce să răspunzi unei astfel de întrebări? Fără sa aștepte vreo vorbă de la mine, omul a continuat:
–În iarna lui ”93, când a fost războiul civil în Congo, ne-au trimis și pe noi. Dacă aș fi știut…
–Erați soldat, domnule? am îndrăznit să întreb.
–Eram maior deja. Eu trebuia să mă ocup de toate blestemățiile de după lupte. Instalasem un crematoriu mare în care aruncam de-a valma trupurile celor uciși în lupte. În Africa, treaba asta trebuie făcută rapid. Acolo căldura și insectele provoacă imediat molime de care nu mai scapi apoi ani de zile.
Mă înfricoșa deja povestea lui, era în ea, dincolo de cuvinte, mirosul de smoală încinsă al iadului prin care acest om trecuse.
–Dincolo de cordonul soldaților mei, femeile din sat plângeau și își sfâșiau hainele de durere. Voi nu știți cât e de greu acolo pentru ele! În Congo, o femeie fără bărbat, fără familie, ori devine sclavă, ori moare. Nu mi s-a părut… aceleași urlete de disperare se auzeau și din crematoriu, de parcă flăcările care mistuiau trupurile oamenilor plângeau și ele speriate de așa slujbă urâtă. Ceva era în neregulă acolo. Femeile acelea nu trebuiau să vadă, să ducă în ele imaginea bărbaților topiți în flăcări ca niște obiecte vechi care nu-ți mai trebuie! Am dat ordin soldaților mei să tragă în aer și să le alunge. Altfel nu ar fi plecat. Au fugit, sărmanele, îngrozite de sunetul mitralierelor și nu s-au mai arătat. După câteva minute, Dragoș, alt român care era cu mine acolo, a strigat: „Mirceo, cu ăsta ce facem?” Spre noi venea un copil mic, cred că avea cinci-șase ani, slăbuț de i se vedeau oasele. Parcă era o stafie a războiului, nu a unui copil. A venit și mi-a tot strigat, a tot repetat ceva. Nu pricepeam ce zice. L-am chemat pe Kinuani, congolezul care era mereu cu noi și care traducea din limba lor. Căpitane, mi-a zis Kinuani, copilul ăsta zice să îl băgam și pe el în crematoriu, că toți ai lui sunt acolo. Zice că nu poate să îi fie mereu foame și frică.
Din ochii soldatului bătrân curgeau acum lacrimi șiroaie, dar vocea nu i se schimbase și pe față nu apăruse nicio grimasă. După asta, a tăcut și a continuat să plângă în tăcere. Ce aș fi putut să fac sau să zic? Povestea lui mă izbise în moalele capului. De pe bancheta din spatele omului s-a ridicat un domn, îmbrăcat cu mult gust, atletic, cam de 30 de ani, cel mult. Era de culoare și părea să nu aibă nicio legătură cu Mircea. S-a așezat lângă soldat și i-a zis în cea mai curată limbă românească.
–Lasă, tată, a trecut! Ia asta și hai să mergem acasă. Mai venim mâine!
A scos din buzunar un flacon, a dat omului o pastilă și l-a mângâiat pe cap ca pe un copil. Apoi a zis către mine:
–Eu sunt copilul de care v-a povestit. De atunci a plecat din armată și m-a crescut singur. Nimic nu mi-a lipsit. Să știi că omul asta e un înger! Îi este rușine să se întoarcă acasă, în România. Zice că nu o să-l mai primiți, că o să-l judecați. Mai vine pe aeroport din când în când să întâlnească români.
S-au ridicat și au plecat spre ieșire. Pentru o clipă, soldatul s-a întors către mine și mi-a mai zis atât:
–Tu să nu pleci din țara aia, că-i păcat!
Vasile LUPAȘC este scriitor, a publicat romane istorice și versurile primei opere rock din România, iar în septembrie 2008 a lansat cartea „Răstignit între cruci”, un roman despre Vlad Țepeș, bazat pur pe adevărul istoric…
Facebook
WhatsApp
TikTok
