Se tot spune că istoricii din vremea comunismului au mințit și au falsificat istoria. După părerea mea, epoca” numită generic „comunism” ar trebui împărțită în două perioade distincte: ocupația rusă și perioada dintre 1965-1989. Dar acesta este un subiect prea vast pentru a intra în detalii. Ne referim în acest articol doar la istoricii anilor ’70-’80. Cele mai multe dintre lucrările autorilor acelei generații au o înaltă ținută științifică și, da, aproape toate au inclus, fără voia autorilor, pagini de laude închinate sistemului și președintelui Nicolae Ceaușescu. Așa erau vremurile.
Au existat trei importante exagerări ale istoriografie române în acea perioadă. Prima a fost ideea repetată obsesiv că noi nu am atacat niciodată pe nimeni. Nu mai conta că Burebista a distrus neamurile celtice ale boiilor și ale tauriscilor, că Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș sau Mihai Viteazul au trecut Dunărea și au produs pagube imense Imperiului Otoman. Era mai bine să se treacă rapid peste aceste episoade. Atacurile voievozilor noștri au fost, de fapt, acțiuni defensive împotriva unui imperiu care își propusese să distrugă întreaga creștinătate. S-a preferat în acei ani o evitare subtilă a subiectului. A mai existat ideea că „Oastea cea mare”, adică oastea alcătuită din oamenii de rând, a jucat mereu un rol hotărâtor în orice bătălie sau război. În fapt, oștile care duceau de multe ori greul războiului erau cele ale voievodului și ale boierilor, mult mai bine echipate și antrenate. A treia vină a istoriografie comuniste a fost minimalizarea rolului Casei Regale în evoluția României. Au mai existat și alte astfel de răstălmăciri în ceea ce privește istoria antică și evul mediu. Puține și deloc esențiale. Despre istoria recentă, firesc, despre „dușmanii de clasă” exagerările au fost atât de mari încât au devenit pur și simplu propagandă pură sau chiar minciuni.
Dar ce se întâmplă astăzi este cu mult mai grav. Numeroși istorici interpretează istoria după bunul lor plac. A venit rândul lor să mintă, iar„dușmanul de clasă” este eroul român. În accepțiunea istoricilor atât de mult promovați de editurile foste politice sau de televiziunile al căror singur interes este rating-ul, orice român rămas în istorie pentru faptele lui pozitive, fie că a fost sfânt, războinic sau om de cultură trebuie „demitizat” și anulat. „Aflăm”, astfel, că Ștefan cel Mare l-a trădat pe Vlad Țepeș, că Mihai Viteazul a fost doar un aventurier fără conștiință de neam, că marile noastre invenții au fost doar furturi intelectuale etc, etc.
Să privim în amănunt un subiect care apare periodic în spațiul public, din ce în ce mai des în ultima vreme! Nu, nu o să mă refer la tentativa de documentar recent apărut despre mormântul lui Vlad Țepeș, cred că se descalifică de la sine prin prea multele erori majore că să mai merite atenție. Aș cita aici pe Albert Weber, membru al celui mai important proiect documentar realizat până în prezent despre Vlad Țepeș – Corpus Draculianum: „Pentru a contextualiza această producție și pentru a aprecia calitatea ei științifică, este necesar să privim și alte producții de la „History” Channel: Ancient Aliens: The Tomb of the Alien Pharaoh; Ancient Aliens: King Tut’s Alien Protectors; Ancient Aliens: Nebuchadnezzar Opens Star Gate; Ancient Aliens: Mankind’s Shocking Extraterrestrial Origins etc. După acest episod despre Țepeș prevăd un val de întrebari adresate istoricilor dacă afirmația x sau y este adevarată? Mereu trebuie practic să curățăm după astfel de excese comerciale & anti-educative…” Dumnealui a spus-o perfect, așa că eu mă voi referi foarte pe scurt la subiectul conștiinței de neam a românilor în evul mediu. Că nu aveam conștiința necesității unui stat comun, este firesc. Conceptul acesta era absent în Europa. Priviți pentru o clipă harta Italiei în evul mediu sau a Germaniei și veți înțelege exact ce spun. Nu doar că cele două mari state actuale erau fărâmițate în multe state mici, dar aceste state se aflau, destul de des, în conflict.
Dar conștiința de neam este cu totul altceva.
Să fie oare adevărat că românii care trăiau în Valahia Mare și Valahia Mică nu realizau că vorbesc o limbă comună, că statele lor aveau practic aceeași denumire, că peste munți, în Transilvania existau alți oameni din neamul lor? Ce spun istoricii care apar la orice talk show care îi bagă în seama nu ne privește. Haideți să vedem ce spun sursele istorice ale vremii! Laoonic Chalcocondil, cronicar din vremea lui Vlad Țepeș ne spune că dacii din cele mai vechi timpuri s-au împărțit în trei regate și trăiesc unii în Valahia Mare (Țara Românească), alții în Valahia Mica (Moldova), iar ceilalți trăiesc în Transilvania, cu peonii (maghiarii). O alta mărturie revelatoare este plângerea pe care nobilii maghiari din Transilvania o fac către Mihai Viteazul, după ce domnul român cucerise Transilvania. Susțineau nobilii că valahii au început să se răzbune după ce au aflat că au „de acum înainte un principe din sângele lor”.
Există numeroase alte mărturii ale conștiinței de neam în evul mediu, dar nu acestea constituie obiectul articolului nostru. În concluzie, putem spune încă o data, fără a intra în detalii despre motivații, că este rândul istoricilor de astăzi să distorsioneze istoria doar pentru a șoca, pentru a deveni câțiva ani staruri pentru public și între ceilalți istorici. Sau poate oamenii chiar nu știu ce vorbesc, nu își cunosc meseria și, în cazul acesta, le dorim multă sănătate! Nici măcar nu mai contează ce susțin dumnealor.
Vasile LUPAȘC este scriitor, a publicat romane istorice și versurile primei opere rock din România, iar în septembrie 2008 a lansat cartea „Răstignit între cruci”, un roman despre Vlad Țepeș, bazat pur pe adevărul istoric…
Facebook
WhatsApp
TikTok
