Tocmai am încheiat o carte despre Marius Lăcătuș și despre acea generație de platină a Stelei care, în 1986, cucerea Cupa Campionilor Europeni. În documentarea necesară scrierii acestei cărți am întâlnit numeroase episoade fascinante, aproape necunoscute publicului. Cele mai multe sunt capabile să inspire prin determinarea de care au dat dovadă sportivii, altele au un umor nebun, altele sunt deosebit de triste. Între accidentări groaznice, plecări din țară înainte de 1989, pentru a evita umilințele absurde pe care le îndurau toți cetățenii, depresii și înfrângeri în lupta cu viața, un episod m-a întristat mult mai mult decât altele. Poate părea ceva neînsemnat, la prima vedere, dar neconvocarea lui Marius Lăcătuș la Campionatul Mondial din 1994 devine revelatoare nu pentru un sistem politic sau altul în care este silit să trăiască poporul român, ci chiar pentru firea și năravurile neamului nostru.
Dacă ar fi fost doar cazul lui Lăcătuș, am fi fost tentați să găsim explicații, oricât de ilogice. Dar înaintea lui a fost Dobrin, cu excursia sa gratuită și inutilă La Mexico `70. Și mai este acum Ianis Hagi, pentru care echipele din alte țări au doar cuvinte de laudă, în timp ce în România este, practic, linșat de o mare parte a presei, de o mare parte a publicului și, cel mai important, aproape ignorat antrenorul naționalei.
Orice om care a practicat sportul de performanță poate realiza ce înseamnă acest linșaj pentru un tânăr, pentru evoluția lui. Sportul ne oferă mereu lecții condensate ale vieții, exemple de greșeli sau decizii potrivite pentru care plata vine imediat și evident. Peste principiile generale ale vieții sportul acționează ca o lupă, mărind și accelerând totul. Ca și în cazul lui Dobrin, prezența lui Lăcătuș la Campionatul Mondial ar fi putut duce echipa mult mai sus.
Toate evoluțiile anterioare ne dau dreptul să credem că, în 94, Lăcătuș nu ar fi lăsat să ne scape acea șansa uriașă de a accede în semifinală. Ar fi luptat până în ultima secundă, poate ar fi faultat sau simulat accidentari, și-ar fi împins colegii înainte, la propriu și la figurat. Iar la penalty-uri, sigur nu s-ar fi ascuns, ba chiar putem crede cu toata inima că ar fi înscris. Dar el nu a fost pe teren. Din orgoliul sau din interesul cine-știe-cui. Fără el nu am mers mai departe, în semifinală, nu am jucat finala, nu am câștigat Campionatul Mondial și Gheorghe Hagi nu a fost desemnat Balonul de Aur. Soarta unei generații de sportivi a fost afectată enorm, în rău, ca și în 1970, probabil ca și în 2024.
Despre impactul social al acestui sport nu mai vorbim. Îl cunoaștem cu toții și acest articol nu este despre sport, ci, cum am spus, despre firea și năravurile neamului nostru. Ne mulțumim cu mult mai puțin decât merităm, decât am fi capabili. Ne bucurăm să lovim în oameni de valoare care ar aduce un mare plus unor comunități mai mici sau mai mari. Toate acestea pentru ca un mediocru sau altul să arate „cine este șeful”!
În `94, ce trofeu putea fi mai valoros decât capul rebelului Lăcătuș? Mediocrii ajunși la conducere se înconjoară de alți mediocri, luptă cu dinții pentru marginalizarea oamenilor care nu le cântă ode mai scârboase decât cele dedicate lui Ceaușescu. În sport, acest lucru este taxat imediat de rezultat. În administrație, politică, societate, efectele sunt mult mai parșive. Se ascund destul de bine și se întind pe ani mulți, iar plata vine, uneori, în contul generațiilor viitoare.
Ce bine ar fi dacă, măcar odată la 20 de ani, am avea un antrenor capabil la „Naționala Mare”, cea care contează! În câteva zile vin alegerile, meciul cel important. Din câte văd iar avem un lot subțire, din care absentează mulți „jucători” de valoare. Ce putem spune? Hai Romania!
Vasile LUPAȘC este scriitor, a publicat romane istorice și versurile primei opere rock din România, iar în septembrie 2008 a lansat cartea „Răstignit între cruci”, un roman despre Vlad Țepeș, bazat pur pe adevărul istoric…
Facebook
WhatsApp
TikTok
