Mi-a dat copilul de mimat… un aspirator. Și-a reacționat soția: e simplu, dar îl mai țin până dă tot covorul.
Și asta e România! Amărâtă, dezorientată, cu o pungă de rafie în mână și mereu așteptând pe la porți ceva coji, de la cei ce-și fac veacul între pereții reci ai vreunui palat. Îl vedeți vreodată pe bătrânelul ăsta gârbovit în stare să răstoarne lumea strâmbă din jurul lui?
Şoriciul a fost atât de fraged încât puteam să-i simt pulsul purtătorului…
Îndrăzneşte să crezi în România! Să se oftică ambasăzile!
Când te loveşti la cap suficient de rău, ți se poate întâmpla, preț de câteva clipe, pur şi simplu să nu ai habar de tine şi de ce ți s-a întâmplat. Acum gândiți-vă cât de comoționată e țara asta, dacă de 32 de ani e încă derutată. I-ați auzit vreodată pe oamenii simpli vorbind despre „revoluție”? De 32 de ani oamenii încă se întreabă, înainte de Crăciun, ce i-a lovit în ’89. Şi un întreg popor orbecăie de parcă a stat 12 runde în ring. Nenorocită şi teribil de lungă aceasta amețeală. Ieri aş fi zis că trebuie şi putem să ne revenim. Azi parcă aş cere să arunce cineva prosopul. Meciul ăsta ne-a istovit!…
De ce nu colindă politicienii? Pentru că ei nu întreabă niciodată „ne dați ori nu ne dați?”
Era o reclamă la tv care îmi plăcea, deși suferea de sindromul clickbait. Începea așa: ceva uimitor i s-a întâmplat lui Cocolino. Mereu îmi vine să exclam: bă, ce țară! Până și Cocolino a pățit ceva nasol!
De acum patru ani… Domnu’ Ghiță e acasă? Nu, când ați sunat a zis că iese puțin să ia un suc. De la Belgrad. N-a mai revenit…
Tot de acum patru ani… Înainte lumea nu vorbea de frică. Astăzi ți-e jenă să mai vorbești pentru că toată lumea o face. Și-o face degeaba. Asta nu înseamnă că au dispărut cumva fricile. Una din angoasele mele e strict legată de sentimentul inutilității. Cât contez? Și cât a contat cu-adevărat vreodată ce-mi doream eu de la lumea din jur… Aseară, la Digi 24, Emil Hurezeanu confirma, deși pentru mulți nu mai era nevoie, că destinul ne-a fost confiscat și, de ce nu, amanetat în acele vremuri de după decembrie 1989. Povestea domnul Hurezeanu despre o presupusă întâlnire între regele Spaniei și Gorbaciov și despre cum cel din urmă îi spunea lui Juan Carlos că cineva de la București s-ar împotrivi restaurării monarhiei. Și nu Ion Iliescu, a adăugat invitatul. Cine se împotrivea? Știm răspunsul. D-aia angoasele n-au dispărut, nu? Se mai vorbește, în aceste zile, că poporul n-a hotărât forma de guvernământ în vremurile post-decembriste. Pentru că n-a fost referendum pe tema asta și deci n-a fost întrebat. Și, să vezi surpriză, Constituția actuală nu lasă spațiu pentru o astfel de consultare. Who gives a fuck about people? Și-apropo de consultări. O mai știți p-aia cu 300 de parlamentari? V-am întrebat așa… consultativ. Vi se pare astăzi că e vreunul aflat în fruntea statului care dă doi bani pe viitorul copiilor noștri? Vi se pare! Vi se pare că urmează ceva bun și solid după ce ne murdărim 3 zile la gură de cuvinte precum respect, demnitate sau justiție? Altă întrebare! Teama de ce urmează e o a doua mare frică personală. A sunat azi la radio un om care la „revoluție” avea 30 de ani. Pun pariu că și pe el tinerețea îl obliga să viseze la o altfel de țară în țara lui. Personajul are azi aproape 60 de ani și a ratat. Muuult. Visele lui au fost la cheremul unor foști securiști și au depins de niște baroni de județ. Iar copiii generației din care face parte sunt deja peste graniță. Fix așa și-a imaginat atunci România, nu? Înainte lumea nu vorbea de frică. Azi nu face altceva decât să vorbească. Degeaba!
BOGDAN CIUCLARU este jurnalist, om de radio, și este, peste toate, absolvent de CARABELLA târgovișteană… Puteți să citiți și alte texte scrise, în ultimii ani, de Bogdan, pe http://blogmeaway.ro/blogul/
Facebook
WhatsApp
TikTok
