Sfântul MUCENIC DasiE de la Durostor (doi)
Toți erau nemulțumiți. Sărbătoarea nu putea începe fără maestrul de ceremonii care trebuia să stabilească programul jocurilor. Înfofolit într-un jilț, legatus Bassus îl aștepta cătrănit pe Dasie în pretoriu. Dregătorul cetății îi trimisese vorbă să-și convingă soldatul să accepte. Nu puteau să-l supere așa de tare pe „măritul” Saturn. Ar fi fost semn rău pentru anul ce urma să vină. „Cine știe ce urgii ale naturii, ce molime sau războaie au să vină peste noi!”, murmurau toți închinătorii la idoli pretutindeni, nemulțumiți. Totul depindea de Bassus. Dar Bassus se trezise prost dispus, cu genunchii înțepeniți.
Fără să-i răspundă la salut și fără ocolișuri, frecându-și genunchii, acesta îl întrebă morocănos pe Dasie, care tocmai sosise: „De ce nu vrei?” Dasie, un tinerel de neam dac după înfățișare, nu prea înalt, bălan la păr și la față, spătos, bine legat, cu niște ochi verzi, sfredelitori, care trădau istețime, îi răspunse scurt: „Nu-mi este de folos.” „Oricine ar vrea să fie zeu, fie și numai pentru treizeci de zile. Nu vrei să porți haine împărătești, să le poruncești tuturor, să faci tot ce dorești, să guști din toate plăcerile lumești, să te adore toate femeile, că te văd băiat tânăr și stătut mult timp în barăcile castrului, încercă să-l ademenească legatul Bassus.” „Te temi de sulițele de la sfârșitul Saturnaliilor? Doar ești soldat al celei mai mari împărății! Oricine s-ar simți onorat să fie aruncat în sulițele Saturnaliilor ca jertfă măritului Saturn. Întreaga cetate îți va cinsti numele tot anul pentru binefacerile pe care le vor primi de la măritul zeu. Haide, nu fi prost! Fii bărbat! Fii erou!” continuă Bassus lingușitor.
„Sunt creștin!” îi întrerupse pledoaria Dasius. „Ce-ai spus?” sări Bassus ca ars din jilțul în care stătuse afundat, strâmbându-se de durerea pe care o simți în ambii genunchi. „Sunt creștin și nu pot să primesc să fiu adus jertfă demonilor care se ascund în spatele statuilor voastre de piatră. Nu-mi pasă de zeul vostru Saturn.” „Știi că, spunându-mi asta, îți semnezi singur condamnarea la moarte? Știi de ultimul decret al măritului august Dioclețian?” urlă Bassus. „Vreau să mor pentru Hristos, Dumnezeul cel adevărat, și nu pentru o statuie neputincioasă, nu peste treizeci de zile, ci chiar acum,” zise Dasie hotărât. „Consideră că n-am auzit ce ai spus. Fii recunoscător măriților noștri împărați care ne asigură pacea, ne dau leafa, și se îngrijesc în fiecare zi de tot binele nostru! Mergi în cetate și acceptă ceea ce sorții au hotărât,” zise Bassus exersându-și diplomația pe care o învățase la Roma. „Eu chiar ți-am spus și-ți mai spun că sunt creștin și nu slujesc împăratului pământesc, ci Împăratului ceresc și primesc darul Lui și trăiesc din harul Lui și mă îmbogățesc din negrăita Lui iubire de oameni,” îi răspunse calm Dasius, surprins în sinea lui de căldura plăcută pe care o simți coborându-i din creștet pe ceafă și pe spate.
Bassus se strădui să-și stăpânească nervii, întorcându-i spatele și așezându-se greoi, la loc, în jilț. „Dasie, spuse el, frecându-și aparent sfătos genunchii săgetați de durere, cinstește pe împărații noștri, pe care chiar și neamurile barbare îi adoră și îi slujesc, și fă ceea ce Saturn a hărăzit”. „Pentru a treia oară îți spun că sunt creștin și că cinstesc și mă închin numai Dumnezeului celui adevărat, Preasfintei Treimi, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, care mă vor întări și îmi vor da putere să mor, mărturisindu-L în fața tuturor,” răspunse luminat de Duhul Sfânt, Dasie. „Am să te închid în carceră și am să-ți pregătesc cele mai grozave chinuri,” izbucni Bassus, sărind iar de pe jilț fără să mai ia în seamă durerea din genunchi. „Fă cu mine ceea ce ți-au poruncit împărații tăi necredincioși și închinători la pietre. Eu nu mă lepăd de credința mea în Dumnezeul cel adevărat,” răspunse dârz Dasius, fără să clipească, atent la căldura plăcută care-i înfiora pielea pe spate.
Bassus își mai încercă norocul o dată. „Îți dau două ore de răgaz. Gândește-te bine ce alegi: să mori ca un nimeni sau să mori ca un erou?” „Ce nevoie am eu de două ore? Îți spun acum alegerea mea. Nu vreau să fiu erou. Mi-e scârbă de slava deșartă a voastră și a împăraților voștri de pe urma căreia mi-aș pierde sufletul. Vreau să mor creștin și să primesc de la Hristos viață veșnică în împărăția cerurilor”, răspunse sigur pe el, cu privire semeață, Dasie. „Gărzi! Luați-l!” râcni Bassus indignat de îndrăzneala dacului.
L-au luat, l-au scos afară în frigul de noiembrie și s-au năpustit asupra lui păgânii. Erau mânioși că, din cauza lui, Saturnaliile nu începuseră și nu primiseră permisiunea să iasă în cetate. Aveau mână liberă de la Bassus să se răzbune cum voiau. Bassus privea totul de la o fereastră cu aceeași plăcere și curiozitate cu care privea porcul hăituit în ajunul Saturnaliilor, când era mic. Într-un târziu, plictisit și săgetat de durere la genunchii solicitați de prea mult stat în picioare, deschise fereastra și porunci: „Duceți-l în altar ca să jertfească. Dacă se împotrivește, decapitați-l!”
Scuturându-se de frig, închise fereastra și se grăbi spre pat. Se băgă în pătură și încercă să adoarmă. Auzi picăturile de ploaie bătând darabana pe acoperiș. „Ce păcat că nu ninge!”, își zise și adormi dus cu vise din lumea lui strâmtă. Pe Dasie, îl târâră soldații pe jos, trăgându-l de lanțuri ca pe un câine, spre aedes, ca să-l silească să jertfească. Îl ridicară și-l apropiară de vasele de pe soclul statuii. Cu o putere pe care nu o simți a lui, Dasius zbură cu mâna stângă toate vasele de tămâiere de pe soclu și, cu umărul drept, se propti în statuia lui Saturn, care căzu peste cea a lui Apollon și se sparseră amândouă. Cu mâna dreaptă își făcu semnul crucii pe frunte și se rugă cu glas tunător: „Îți mulțumesc, Doamne Iisuse Hristoase, pentru tot și te rog să primești sufletul meu în împărăția ta.”
Îngroziți, soldații îl prinseră de lanț și-l smuciră, târându-l iarăși afară, în ploaia măruntă, mocănească, de noiembrie. Dasius nu simți ploaia rece, nici frigul, nici rănile de pe trup nu-l dureau. O oboseală plăcută îl făcu să-și plece capul în pâsla noroiului. Închise ochii. Ploaia îi mângâie fața. Parcă erau degetele mamei sale pe care o lăsase cu arșița dorului în suflet în Dacia Malvensis, când s-a înrolat. O căldură ca a soarelui de iunie cățărat pe vârful dealului unde copilărise îl învălui din cap până în picioare. Se simți ușor, atât de ușor! Își aminti cum sărea de pe un picior pe altul, fără grijă, pe deal, când era mic. Atât de ușor se simțea! Auzi undeva în urmă un sunet metalic de sabie, dar el era departe, mult prea departe. Pătrunsese ca prin somn într-o altă lume, luminoasă, negrăit de frumoasă, pe care purcese să o cunoască sărind vesel de pe un picior pe altul, ca un copil.
Maria CEAUȘ este profesoară de religie; Dumnezeu, credința și poezia sunt semnele trăirilor ei, iar misiunea pe care și-o asumă este să scrie poezie religioasă, să traducă, într-o manieră poetică atractivă, modernă, frumusețea limbajului religios și adâncimea mesajului său…
Facebook
WhatsApp
TikTok
