Sfântul MUCENIC DasiE de la Durostor (unu)
Anul 304 se pregătea să intre în traista istoriei destrămându-se într-un noiembrie rece și slinos ca noroiul de pe ulițele cetății daco-romane Durostor. An greu pentru creștinii din cetate. Creștinii din tot imperiul n-aveau să uite ușor acel an. Deși granițele îi erau relativ stabile, un război intern, surd și absurd, măcina colosul roman din iatacurile imperiale până pe ulițele nedesfundate din cele mai îndepărtate provincii, războiul împotriva Bisericii creștine.
Cezarul Galeriu stătea în spatele acestei urgii. Poreclit în patriciana, rafinata Romă „Armentarius” (Ciobanul), din cauza originii lui sărace, fără titluri nobiliare, dar om de arme de înaltă clasă, el reușise să câștige aprecierea augustului Dioclețian.
În scurt timp, după meritate victorii în fața sarmaților, a carpilor și a goților, Ciobanul de pe tronul Imperiului fusese proclamat Sarmaticus Carpicus și Gothicus Maximus. Dioclețian îl numise fiu adoptiv al său și i-o dăduse de soție pe fiica sa, Valeria. Culmea gloriei a cunoscut-o în anul 297, când i-a înfrânt pe perși în Armenia, întinzând granițele de răsărit ale imperiului până la fluviul Tigru. Cu o astfel de poziție cezarul Galeriu, ciobanul needucat și urmărit de superstiții, dar abil strateg, a smuls cu viclenie de la Dioclețian, din februarie 303 până în primăvara anului 304, deci în decursul unui an, patru edicte (legi) împotriva creștinilor sub lozinca: Nomen christianorum deiecto (Numele creștinilor să fie nimicit). Motivul? Îi ura ființial pe creștini. Supsese această ură la sânul maicii sale, o dușmancă declarată a lui Hristos.
Le bănuia chiar pe soția sa Vera și pe mama acesteia, împărăteasa Prisca, de simpatie față de creștini și le-a obligat să sacrifice zeilor. Ultimul edict, cel din primăvara anului 304, a fost cel mai dureros. Creștinii erau pur și simplu vânați, obligați să se lepede de Hristos, să sacrifice zeilor și erau chinuiți în cele mai sălbatice moduri, dacă nu renunțau la credința lor. Veștile din Imperiu ajungeau în Durostor iute, prin negustori și prin ofițerii superiori, proaspăt veniți să-și facă stagiul militar, sau prin cei ce se întorceau din diferite misiuni. Pentru creștini erau vești dure, grele ca niște lovituri de baros.
În Nicomidia, reședința cezarului Galeriu, biserica episcopală fusese jefuită de mobilier, de obiecte sfinte și de cărți, iar biserica de lângă palatul imperial a fost dărâmată. Cezarul se răzbuna astfel pe creștinii din cetate pentru un incendiu care devastase palatul imperial. Îi acuza de acest incendiu, deși știa care era adevărul, doar el îl ticluise ca să poată porni prigoana.
La Roma multe catacombe fuseseră astupate cu nisip. Prinsese de veste Dioclețian că acolo se întâlneau în mare taină creștinii ca să se roage. Multe cărți bisericești au fost arse în piețe.
Multe arhive ale bisericilor în care se păstrau actele martirice (procesele-verbale de la judecarea martirilor) au fost devastate sau puse pe foc. Temnițele romane gemeau de creștini.
Se auzise că cei trei împărați, Dioclețian, Galeriu și Maximian Hercule, se lăudau cu numărul fețelor bisericești pe care reușiseră să le vâneze. Mulți episcopi, preoți, diaconi, lectori și exorciști au fost chinuiți în temnițele romane ca să jertfească zeilor. Creștinii din vestul îndepărtat al imperiului se părea că o duceau puțin mai bine. Acolo cezarul Constanțiu Chlor se mulțumise doar să dărâme câteva biserici.
Astfel s-a scurs anul 304: greu, parcă mult prea greu și dureros ca o pecingine pentru trupul tânăr Bisericii și searbăd, fără vlagă pentru păgânii din imperiu care se pregăteau de zor pentru Saturnalii, sărbătoarea zeului timpului, Saturn. Toată cetatea Durostorului se lăsase prinsă de forfota de dinaintea sărbătorii păgâne. Era ultima din an și cea mai strașnică. Treizeci de zile de dezmăț continuu până pe 25 decembrie, ziua solstițiului de iarnă. Era cea mai lungă noapte, când soarele trebuia să se nască din nou, pentru un alt an. Toți păgânii, fiecare după posibilități, căutau să-și facă provizii de hrană și de băutură pentru marea petrecere. Și creștinii se pregăteau discret, cuviincios, cu un gust amar pentru frații lor aflați în închisori, pentru o altă sărbătoare, cea a Nașterii ca om a Domnului nostru Iisus Hristos, a „Soarelui dreptății”.
Creștinii din Durostorum stabiliseră să se întâlnească în mare taină pe 25 decembrie în casele a doi nobili, Crestus și Aurelian, doi oameni generoși. Hotărâseră să renunțe la agapa frățească de după „frângerea pâinii” să împartă fiecare la săraci ce putea și să se retragă discret la casele lor, la rugăciune. Nu voiau să atragă atenția prin nimic. Ochi și urechi ale împăratului erau peste tot. În castrul Legiunii a XI-a cei mai mulți soldați își pregăteau măștile din piei de animale pentru carnaval și toate cele trebuincioase și așteptau cu nerăbdare desfrâul de pe străzile cetății.
Legatus Bassus își pusese în pretoriu, la masă, un scaun pe care așezase deja statuia zeului Saturn. Doar peste o zi urma să se tragă la sorți Saturnalicius princeps, maestrul de ceremonii, și sărbătoarea putea să înceapă. Scrisese pe o tăbliță de lemn cu vopsea roșie proverbul Saturnaliile nu durează veșnic! și o pusese la vedere, ca un avertisment pentru soldații principalis, ajutoarele lui, pe care, în cele treizeci de zile ale sărbătorii, urma să-i servească la masă. Doar așa era obiceiul, stăpânii erau sclavi și sclavii deveneau stăpâni. Voia să aibă niște Saturnalii perfecte. Cumpărase deja fructe și dulciuri pe care voia să le dea celor apropiați și gătise cu o parte din ele și câteva ramuri de laur, strenae, așa cum pomenise acasă, la Roma, la mama lui. Voia să le împartă câtorva soldați, ca să aibă un an fericit. Îi plăcea cel mai mult sărbătoarea asta de când era mic.
Își aminti cum ieșea pe furiș și urmărea mult timp, de pe balconul casei lor de la Roma, agitația oamenilor care umblau pe străzi mascați, râzând și glumind întruna. Mama nu-l lăsa să se uite. Pe drept cuvânt, se întâmplau multe lucruri nepermise ochilor unui copil. „Mi-e dor de mama!”, își zise privind pe fereastră norii cenușii care se lăsaseră spre seară grei peste Dunăre. „Sper să nu plouă. Măcar de-ar ninge!” își continuă gândul și fu întrerupt de niște guițături puternice. Vreo cinci soldați împingeau o căruță trasă de o mârțoagă de cal. O roată se înfundase în noroi și nu mai puteau să o urnească. Patru porci cam de 150 kg fiecare se agitau legați în căruță. „Trebuia să fi cumpărat și ei niște porci mai mari, doar e sărbătoarea zeului Saturn, a anului nou. S-or fi scumpit! Mai toți vor să aibă măcar un porc în ajunul Saturnaliilor”, gândi el.
Îl auzi pe tribunul Proclu ordonându-le celor cinci soldați: „Duceți-i în țarc, lângă aedes,. Tocmai am pregătit statuia zeului Saturn pentru jertfă. Aveți grijă să fie gata pentru sacrificiu!”
Îi plăcea legatului Bassus treaba asta cu sacrificatul. Își aminti că acasă, când era mic, îl lăsau ai lui să încalece porcul în ziua sacrificiului. Îl ținea strâns de urechi ca să-l conducă pe unde voia el, dar, de cele mai multe ori, porcul se zbătea și-l trântea la pământ, spre groaza servitorilor și spre amuzamentul părinților lui. Îi plăcea să vadă cum i se taie capul porcului pentru a fi pus pe jertfelnic în fața statuii zeului Saturn. Râdea de mama lui care își ferea ochii cu mâinile. Saturnaliile… sărbătoarea timpului… Se trezi din ceața amintirilor, scuturat de frig. Se înnoptase de-a binelea. Porunci să se mai pună un lemn în sobă și ieși zgribulit. În forum se întâlni cu cei șase tribuni. Îi salută din mers și le înmână tessera (plăcuțele) pe care scrisese parola de noapte „Io, Saturnalia!” (Slavă lui Saturn!). Le zâmbi complice, îi salută din nou înfășurându-se în mantia de lână și plecă grăbit spre pretoriu să se bage în pătură. N-avea chef de vorbă. Îl supărau de ceva timp genunchii de la vremea rece și umedă. Clima aspră de la Durostorum nu-i pria deloc. Abia aștepta să se întoarcă la Roma și să-și înceapă cariera politică. Armata nu era punctul lui forte. „După Saturnaliile astea, Roma scrie pe mine!”, își zise frecându-și genunchii în pătură și adormi mulțumit.
În dimineața următoare, după sacrificiul adus zeului Saturn, o veste cutremurătoare din cetate zgudui tot castrul. Un soldat pe nume Dasie din cohorta I picase la sorți să fie Saturnalicius princeps și el nu voia să se supună.
Maria CEAUȘ este profesoară de religie; Dumnezeu, credința și poezia sunt semnele trăirilor ei, iar misiunea pe care și-o asumă este să scrie poezie religioasă, să traducă, într-o manieră poetică atractivă, modernă, frumusețea limbajului religios și adâncimea mesajului său…
Facebook
WhatsApp
TikTok
