Sfinții Nicandru și Marcian (2)
Domnul nostru Iisus Hristos m-a păzit, rosti cu ochii umezi Nicandru. Atunci n-am înțeles, căci nu eram creștin. Mi-am zis: „Uite un viteaz dăruit de zei!”. Toți te-au numit de atunci Hercules, zise zâmbind a amintire Marcian. Copilul meu și femeia mea erau în cetate. Se mutaseră de un an, ca să fim mai aproape. M-am rugat Bunului Dumnezeu să-mi dea putere să-i scot teferi din mâinile sălbaticilor. Și mi-a ajutat. Dar o săgeată mi-a străpuns beregata. De atunci vorbesc așa. E bine, că vorbesc mai puțin și mă rog mai mult! zise Nicandru cu un hârșâit tremurat, scărpinându-și glezna păroasă ciupită, probabil, de vreun păianjen. După victorie, am fost decorați amândoi. Mai știi că atunci ne-am cunoscut? Cornicerul Filip a venit apoi într-o seară la mine și mi-a mulțumit. Mi-a arătat iconița asta, un dar de mare preț, zise Marcian deschizându-și pumnul și agățându-și lanțul la gât. Goni un șobolan cu piciorul și continuă blând:
A mângâiat Filip iconița, apoi a sărutat-o și mi-a zis arătându-mi chipul de pe ea: „El m-a ocrotit atunci în râpă. Te-a ocrotit și pe tine și ți-a dat puterea să mă salvezi. Prin tine întreaga cohortă a fost salvată.” Mi-a vorbit atât de frumos despre Hristos, încât am primit iconița și mi-am prins-o la gât. Când ne-am întors la Durostorum, am cerut să fiu botezat după frângerea pâinii, în catacombele creștinilor de acolo. Filip mi-a fost naș. Mai știi? Ne-am întâlnit acolo pentru a doua oară și am rămas prieteni.
Marcian tăcu puțin și zise tremurat: Ce căldură am simțit în capul pieptului când l-am auzit pe preot zicând: „Se botează robul lui Dumnezeu, Marcian, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!…” Căzu apoi pe gânduri dedulcindu-se cu amintirea. Brusc, zăvorul de la carceră scârțâi metalic. Doi soldați îi târâră afară pe terenul de antrenament. Își feriră mult timp privirile de lumina puternică a soarelui și, când deschiseră ochii, văzură mulțime de soldați din mai multe centurii aliniați în careu. Pe un scaun, așezat pe un podium, stătea încruntat Avsolan. În fața lui, pe un piedestal mobil trona statuia zeului Apollo. Deasupra lui se agita în vânt, amenințătoare ca o urgie, acvila de pe stindard. Pe jos văzură ceva ciudat, ca o pătură strălucind în soare. Se uitară mai bine. Erau cioburi, mii și mii de cioburi împrăștiate. Într-un colț ardea un morman de cărbuni. De o parte și de alta a mormanului erau două hârdaie uriașe, pline ochi de apă. Fumul se ridica jucăuș din morman aplecându-se în toate direcțiile, după voia vântului. Căldura pe care o degajau cărbunii în bătaia soarelui de vară devenise insuportabilă. Soldații din apropierea mormanului erau lac de sudoare sub coifurile și sub loricile încinse. Lângă doi stâlpi de instrucție stăteau câte doi soldați, unii cu sfori în mâini și alții cu câte un snop de vergi subțiri la picioare.
Vă ordon să jertfiți măritului Apollo! urlă Avsolan sărind enervat de pe jilț la vederea celor doi. Marcian și Nicandru clătinară din cap. Suntem creștini! tună Marcian. Noi ne închinăm Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeul cel adevărat, și nu unei pietre! se auzi apăsat și gros Nicandru. Destul! îi întrerupse Avsolan ridicând categoric ambele mâini. Gărzi, treizeci de lovituri de vergi pentru fiecare! se răsti el spre soldații din jurul lui. Patru dintre aceștia se repeziră să-i lege pe Marcian și pe Nicandru. Numărătoarea începu. Sunetul vergilor izbite în contratimp de trupurile puternice ale celor doi ostași părea interminabil.Toți camarazii de luptă priveau muți.
După a treizecea lovitură, cei doi rămaseră agățați în legăturile lor. Frate Nicandre, grăi ușurel Marcian, trăiești? Nicandru își înălță capul. Privi în jur calm, sorbind aerul cu nesaț.
Îi zâmbi lui Marcian și-i zise: Domnul fie cu tine, Marciene!
Frate Nicandre, simt în capul pieptului căldura de la botez. El e aici, e cu noi! rosti emoționat Marcian. Știu, Marciene, știu. Fie numele Domnului lăudat! Soldații îi smuciră și îi târâră în fața lui Avsolan. Vă ordon să jertfiți măritului Apollon! urlă iar Avsolan gesticulând nervos. Cei doi clătinară din cap. Marcian se întoarse spre soldați și strigă bucuros: Oameni buni, Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Este Dumnezeul cel viu. Îi simt și acum căldura aici, în capul pieptului. Rănile pe care voi le vedeți, nici nu le simt pentru că El este cu mine. Credeți-mă, frații mei!
Gărzi, treizeci de înțepături de spiculum (sulițe)! porunci Avsolan și se așeză înciudat în jilț. Alți patru soldați se grăbiră să îndeplinească ordinul. Nici un geamăt nu se auzi.Toți cei prezenți priveau înmărmuriți. Nicandru se ridică primul de pe jos, poticnindu-se în lanțuri. Fie numele Domnului Hristos binecuvântat de acum și până în veac! se auzi vocea lui groasă ca un răget de leu prins în capcană. O să vă zdrobesc eu gurile voastre mincinoase! Gărzi! Târâți-i prin cioburi. Să-i ajutăm să-L vadă pe Dumnezeul cel adevărat, zise Avsolan rânjind ironic, afundându-se în jilț cu satisfacție. Se așternu o liniște apăsătoare. Când i-au dezlegat, spre uimirea tuturor, cei doi viteji s-au ridicat singuri. Avsolan îi privi cu gura aproape căscată. Se cutremură o clipă. „Creștinii ăștia chiar sunt nemuritori!”, își zise.
Slavă ție, Doamne, Iisuse Hristoase! strigă spre soldați Marcian. Nicandru nu mai putea vorbi, dar îl încuviință printr-un clipit al ochilor. Avsolan turbă din nou. Împrăștiați cărbunii aprinși și aruncați-i peste ei! porunci și se foi pe jilț, nerăbdător să vadă dacă cei doi vor muri. Un miros greu se ridică în aer. Fie numele Domnului Iisus Hristos binecuvântat! Fraților, fiți ostași ai lui Hristos, se auzi Marcian de pe mormanul de cărbuni. Aduceți sare, aduceți repede sare, neghiobilor! urlă Avsolan ridicându-se de pe jilț și îmbrâncind gărzile din jur. Doi soldați aduseră doi bulgări mari de sare, din grajdul de lângă terenul de instrucție.
Puneți-i în hârdaie! le porunci frecându-și mâinile Avsolan. Tot teatrul ăsta al vostru n-are pic de sare, rânji. O să vă arăt eu tuturor ce înseamnă să fii ostaș al lui Hristos.
Marcian continua să laude pe Dumnezeu de pe mormanul de cărbuni. Nicandru sâsâia gros, neîncetat: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-ne!”. Deodată cele două hârdaie cu saramură se vărsară peste ei. Niciun strigăt de durere nu se auzi. Se ridică un nor de abur și un miros greu, greu de definit, îmbălsămă aerul cald al verii. Avsolan rânji mulțumit. Era convins că le-a venit de hac. Dar norul prinse parcă a vorbi: Fie numele Domnului Iisus Hristos binecuvântat! strigă Marcian cu o putere pe care nu o știa a lui. Decapitați-i! Decapita-ți-i! urlă înnebunit de ciudă Avsolan.
Cei doi își afundară privirile în cerul senin, fără pic de nor și simțiră că se înalță sus, sus, sus, spre înalt. Auziră ca în ecou fierul de sabie lovită de piatră, dar o lumină puternică, plăcută, îi sorbea ușor, sus, sus, sus și mai sus. Unde? Acolo unde numai rugăciunea pătrunde.
Maria CEAUȘ este profesoară de religie; Dumnezeu, credința și poezia sunt semnele trăirilor ei, iar misiunea pe care și-o asumă este să scrie poezie religioasă, să traducă, într-o manieră poetică atractivă, modernă, frumusețea limbajului religios și adâncimea mesajului său…
Facebook
WhatsApp
TikTok
