Sfinții Mucenici Claudiu, Castor, Nicostrat, Sempronian (5)
„Au fost întemnițați mulți frați creștini de pe șantier. De la ei știu tot ce vă povestesc”, spuse Simplice, prăbușindu-se sfârșit pe un scaun. „Sunt sătui șobolanii temniței din Sirmium de sânge creștin. E plină temnița de creștini.” „Umblă vestea că și părintele Chiril este acolo”, continuă el conspirativ, uitându-se temător la bătrânul Sempronian. „Toată familia dregătorului e agitată și pornită împotriva noastră. Vor răzbunare! Spun că noi, creștinii, l-am ucis cu vrăjile noastre. Auziți, ne cred vrăjitori! Doamne, iartă-i și luminează-le mintea întunecată!” se agită din nou Simplice pe locul lui. „Soldații spuneau că mâine vor termina cu noi, că împăratul a poruncit să fim aruncați în râul Sava în cutiile de plumb în care am primit acum o lună marmura de Cordoba pentru statuia idolului de la care a pornit toată urgia asta”, adăugă el dregându-și glasul încurcat, privindu-i când pe unul, când pe altul.
Cei patru se așezaseră în jurul lui sub greutatea veștilor, învăluiți în liniști ca în niște lințolii cernite. Părea că se aude dimineața cum își lasă grele, prin crăpături de ceață, dedesubturile groase, gri, ude, cu miros de fum. Flacăra de la candela de deasupra icoanei pâlpâi ca la adierea unei aripi de înger, aruncând asupra icoanei o lumină puternică, nefirească, alb-albăstruie, lângă care ai fi vrut să stai, să tot stai.
Toți se simțiră furnicați de o căldură plăcută. O pace greu de definit și o bucurie fără sfârșit le inundă sufletul. Își zâmbiră unii altora cu subînțeles și săriră în genunchi în fața icoanei, nerăbdători ca niște copii. Înțeleseseră că nu erau singuri. Nimic din răutatea, din cruzimea păgânilor, care s-a abătut asupra lor la scurt timp, nu a reușit să le tulbure trăirea aceea minunată. Au alergat spre malurile Savei târându-și grăbiți lanțurile de la mâini și de la picioare în care fuseseră legați după ce au primit îmbrâncelile și pumnii soldaților ca pe niște mângâieri.
Vorbele grele ale meșterilor păgâni, care i-au încolțit tot drumul ca niște fiare flămânde, li se păreau cele mai frumoase cuvinte. Îi priveau cu toată dragostea ca pe frații lor și le răspundeau să se iubească unii pe alții și să se închine singurului Dumnezeu, Sfânta Treime, care este în toate și care, din nesfârșită iubire pentru om, L-a trimis pe Dumnezeu Fiul să moară ca om. Înțelegeau atâtea lucruri, încât ar fi vrut să le înțeleagă și ceilalți. Întreaga natură își despletise tainele sub ochii lor uimiți până la urzeala de har și de lumină din ființa ei.
Fiecare existență din jurul lor: și pomii schilodiți de toamna târzie și tufele de ciulini de pe marginea drumului și miriștea mucegăită a câmpului și cerul care se mai luminase oferind ochiului un albastru zdrențuit, și soarele care-și arunca răzleț, avar, câte o rază în apele reci ale Savei, ascunzându-și-o apoi repede la sân, și ciorile zgribulite, și câinii slăbănogi care întregeau haita mulțimii sporindu-i larma, și oamenii, oamenii, pe toate le vedeau într-o întrepătrundere indestructibilă, în atârnare unele de altele, unite printr-o țesătură fină de lumină neobișnuită, aparte, amprentă a degetelor lui Dumnezeu în fiecare.
Nu mai vedeau în jurul lor nimic rău. Sub fiecare chip schimonosit de ură Îl vedeau pe Însuși Dumnezeu zâmbind. Simțeau atâta bucurie! Le venea să cânte! Înaintau pe malurile Savei ca spre un hotar ce trebuie neapărat trecut pentru ca bucuria și pacea să fie depline. Se grăbeau spre cutiile uriașe de plumb care le fuseseră pregătite. Mulțimea îi urma viermuind în jurul lor năucită de încântarea celor patru meșteri și de tâlcul și de puterea cuvintelor pe care ei le rosteau cu atâta înflăcărare.
Vestea despre înecarea lor în râul Sava, închiși în sicrie de plumb, le ațâțase multora curiozitatea și pornirile animalice, dar cuvintele acelea … acele cuvinte ale meșterilor sfredeleau în locuri nepătrunse ale sufletului, înfiorându-i pe mulți. De aceea cele cinci plescăituri ale apelor nesătule, adânci ale Savei au sunat greu în urechile multora care s-au întors abătuți pe la casele lor, prin ploaia măruntă de noiembrie ce s-a stârnit pe neașteptate.
Toți s-au risipit cătrăniți de câte ceva, mânați de la spate de soldați. Un tinerel venea în urma tuturor, călcând hotărât prin nămolul cleios, ținând strâns ceva, ca pe o comoară, sub pieptarul din piele de miel, o cutiuţă subţirică de lemn dibaci şlefuit.
Maria CEAUȘ este profesoară de religie; Dumnezeu, credința și poezia sunt semnele trăirilor ei, iar misiunea pe care și-o asumă este să scrie poezie religioasă, să traducă, într-o manieră poetică atractivă, modernă, frumusețea limbajului religios și adâncimea mesajului său…
Facebook
WhatsApp
TikTok
