EDITORIALUL DE JOI… ALTFEL – Maria CEAUȘ – Antinevralgice

Sfinții Mucenici Claudiu, Castor, Nicostrat, Sempronian  (4)

 

   Bătrânul Sempronian era copleșit. Se simțea răspunzător pentru cei patru prieteni ai lui, dar și pentru toți frații creștini de pe șantier, care, după plecarea lui Lampadie, încercând să se apropie de atelier, fuseseră încolțiți în mai multe rânduri de lucrătorii păgâni, ce-și încropiseră o tabără în imediata apropiere, pândindu-i cu răngi, cu dălți și cu pietre la îndemână. Îi privise mult timp pe aceștia mai devreme de la fereastră. Erau oamenii cu care lucrase, pe care-i îndrumase, dar pe care nu-i mai recunoștea. Ura pe care le-o citise în ochi, încruntarea și încrâncenarea lor îl tulburaseră profund pe încercatul șef de șantier. O ceață mai deasă ca cea ridicată din albia râului Sava și grea plumb îi apăsa întreaga ființă. O trăire nedefinită, străină lui, înfricoșătoare, nesfârșită, o simțea încolăcindu-i-se în suflet ca o jivină hidoasă, umedă, rece. Clătinându-se, simțise acut nevoia să se așeze. Cioburi de amintiri contradictorii i se ciocneau în gând. Dacă l-ar fi avut aproape pe înțeleptul episcop Chiril! Îl atenționase încercatul duhovnic că va veni vremea mărturisirii credinței în Hristos cu prețul vieții.

   „Sunt gata în  orice secundă”, îi spusese hotărât Sempronian. „N-am nimic de pierdut pe lumea asta. O daltă de-aș lua cu mine, măcar una, cea mai mică, să cioplesc jucării pentru puii de îngeri”, continuase el zâmbind șugubăț, dar sigur de tăria credinței sale. Bătrânul episcop zâmbise și el, clătinând din cap cu înțelesuri tainice abia acum pricepute de Sempronian. Din când în când, îi privea printre degetele butucănoase, răsfirate pe față, pe Castor cel vesel și entuziast odată, care măzgălea încruntat peticul de hârtie  șifonat, și pe Claudiu cel blând, care zgâria încordat registrul cu unghiile lui veșnic neîngrijite. La tânărul Nicostrat nu îndrăznea să privească. Îi simțea privirea calmă, verde-căprui, ațintită în frunte ca o pecete a credinței sale. Îl iubea bătrânul ca pe propriul său copil. Era orfan. Îl crescuse de mic. Îi zări cu coada ochiului degetele fine adunate cuminți în poală și simți cum un nod în gât îi încleștează gura și fălcile.

   „Dacă inima asta ar înceta să mai bată așa de tare!”, își zise strângându-și și mai puternic fața între palmele uriașe și scuturându-și spatele și umerii scăldați de o transpirație rece, neplăcută. Se temea! Se temea pentru toți. El, Sempronian, hotărâtul, neclintitul în credință ca piatra, se temea, se îndoia ca bronzul sub ciocanul lui. Ar fi vrut să poată să strige, să plângă, dar nimeni nu trebuia să-i vadă slăbiciunea și lupta. Orice gest de neputință al său i-ar fi putut arunca în deznădejde pe frații lui. „Biciuiți orice ispită și orice slăbiciune cu numele lui Hristos și cu semnul Sfintei Cruci!”– își aminti îndemnul încercatului său duhovnic și își agăță mintea mai întâi, apoi sufletul și mai apoi își atârnă întreaga ființă de fiecare literă a numelui Fiului lui Dumnezeu: „Iisuse Hristoase! Iisuse Hristoase! Iisuse Hristoase,       ajută-ne!”.

   Adăstă un timp în rugăciune. Începu să murmure. Fălcile i se descleștară și inima începu a bate firesc. În scurt timp o căldură îi răsfăță spatele în frigul serii de noiembrie. „Să nu ne temem, fraților!” zise el blând, ușor răgușit, ridicându-și dintre palme fața, zâmbind larg în barba sură sub ochii negri, bine conturați și umezi. „A sosit și pentru noi vremea mărturisirii. Nu vă risipiți în gânduri, căci cel rău vrea să ne cearnă prin site dese. Să ne rugăm! Să biciuim orice ispită și orice slăbiciune cu numele Domnului nostru Iisus Hristos și cu semnul Sfintei Cruci, așa cum ne-a învățat părintele  episcop Chiril”. Castor și Claudiu se treziră din apatia în care se adânciseră până atunci, foindu-se încurcați pe locurile lor. Nicostrat se însufleți și el încuviințând din cap, sorbind fiecare cuvânt al bătrânului Sempronian. Se ridicară toți patru. Sempronian căută în sertarul ascuns al uriașei mese de lucru și scoase dintr-o cutie subțire, șlefuită dibaci, o icoană înfășurată într-un ștergar de mătase roșie. Era o copie pictată de el a icoanei acheiropite (nefăcute de mână omenească), dăruită de Însuși Fiul lui Dumnezeu nobilului Abgar. O sărută și o așeză pe un scăunel pe care așternu ștergarul. Îngenuncheară cu toți și se adânciră în rugăciune, topind în ea orele apăsătoare ale nopții reci de noiembrie.

   Într-un târziu se auziseră afară pași repezi, zăngănit metalic de la armele și de la uniformele soldaților. Câteva comenzi scurte și ușa atelierului se trânti la perete. Cei patru săriră la timp în picioare și feriră iconița cu trupurile lor. Simplice, împins de soldații plictisiți, se prăbuși în fața prietenilor săi care se grăbiră  să-l ajute. „A murit, a murit tiranul!” zicea într-una Simplice, mijindu-și ochii și dibuind pe jos după ochelarii căzuți. „Cine?” întrebară cei patru într-un suflet, aplecați asupra lui. „Lampadie! A murit! A căzut așa, la pământ, ca fulgerat de un duh rău”, le zise gâfâind Simplice, ridicându-se de jos sprijinit de prietenii săi. „După ce  s-a dus la împărat să se ploconească, să-i ceară iertare pentru ofensa ce i s-a adus, turbat de umilința la care a fost supus, Lampadie s-a întors aici, pe șantier, în tabăra păgânilor și a plănuit pentru noaptea asta să-și retragă soldații și să vă lase în mâna păgânilor. A zăbovit mult în tabără. La plecarea lui un grup de frați creștini au încercat să se apropie de el ca să mijlocească pentru eliberarea noastră, dar păgânii au sărit orbiți de furie asupra lor. În timpul încăierării, Lampadie a căzut lat la pământ, fără ca cineva să-l fi atins. Soldații abia au reușit să potolească răzmerița și să-l ducă pe dregător acasă”, povesti precipitat, cu amar în glas Simplice, tot împingându-și  ochelarii pe șaua nasului și gesticulând larg în fața celor patru prieteni cărora nu le venea să-și creadă urechilor și-l priveau înmărmuriți.

Maria CEAUȘ este profesoară de religie; Dumnezeu, credința și poezia sunt semnele trăirilor ei, iar misiunea pe care și-o asumă este să scrie poezie religioasă, să traducă, într-o manieră poetică atractivă, modernă, frumusețea limbajului religios și adâncimea mesajului său…