Sfinții Mucenici Claudiu, Castor, Nicostrat, Sempronian (3)
Într-un târziu, de pe podiumul unde era fixată statuia, spusese imperial spre cei șase sute de lucrători ai Sirmiului: „Într-adevăr, cetatea voastră e dăruită de măriții zei cu opt brațe de aur. Vă mulțumesc, meșterilor, că v-ați răzgândit și ați dat viață blândului Asclepios”, adăugase împăratul arătând spre Sempronian, Castor, Claudiu și Nicostrat. „Asclepios să vă ocrotească pe voi și pe toți cei ce lucrează pe acest șantier!”
Un murmur general dezaprobator și o forfotă de nedescris s-au iscat în momentul acela. „Nu ei, nu blestemații de creștini au făcut statuia, ci noi, noi cei ce-i cinstim pe măreții zei ai Romei am făcut-o”, s-au auzit din toate colțurile strigătele isterice ale păgânilor. Pumnii și loviturile au început să curgă din toate părțile peste micul grup al meșterilor creștini adunați în jurul lui Sempronian.
„Este adevărat?”strigase împăratul spre Sempronian, încercând să acopere vociferările sculptorilor loviți în orgoliu. Sempronian încuviințase din cap, încercând să se ferească de loviturile și de ghionturile care veneau de pretutindeni. Păgânii îi împresuraseră pe creștini. Tăbărau grămadă pe câte unul cu o sete nepotolită de răzbunare și îl loveau turbați. Împăratul privise un timp nedumerit și scârbit micul front de luptă. Era obișnuit cu alte încleștări, adevărate, războinice, din care curgea sânge, nu cu istericalele muierești ale acestor așa-ziși artiști din a căror încăierare n-ar fi avut să vadă decât haine ferfenițite și cel mult ceva dinți rupți și câțiva ochi vineți. Poruncise dregătorului Lampadie să potolească totul și plecase dezgustat cu toată suita de oficialități ale Sirmiumului, clătinând din cap, zicându-și în sine: „Artiștii ăștia! Nimeni nu le poate satisface setea de glorie!”
Lampadie era o arătare pleșuvă, uscată, slabă, atât de slabă, încât hainele fluturau pe el ca agățate într-un băț, și înaltă, atât de înaltă, încât cu greu îi puteai distinge trăsăturile șterse ale feței ascunse de sprâncenele dese, mereu încruntate și de barba lungă, sură, îngălbenită de tutun în jurul gurii largi, fără buze, cu o tăietură drept gură în obrajii supți, care cu greu puteau acoperi doi incisivi lungi, subțiri, îngălbeniți. El îi închisese pe meșteri în atelier sub paza soldaților și reușise să îi împrăștie pe ceilalți lucrători, promițându-le că o să facă dreptate, că toate meritele lor vor fi recunoscute, că vinovații vor fi pedepsiți. Îi ura pe creștini. Primise cu bucurie ordinul lui Galeriu de a-i pedepsi aspru. Era și el urmărit de superstiții ca și cezarul. Și el era convins că toate necazurile și neîmplinirile veneau ca niște pedepse de la măriții zei, din cauza „băutorilor de sânge”. Astfel îi numea el pe creștini. Auzise că la fiecare întâlnire a lor beau sânge cu pâine. Așa percepuse el cu mintea lui întunecată Sfânta Taină a Împărtășaniei.
Auzise că înțelepții creștinilor vindecau boli incurabile și că făceau tot felul de lucruri ieșite din comun, adevărate minuni, de aceea îi bănuia că umblă cu vrăjitorii. Îi considera dubioși și periculoși. De aceea în micul atelier se năpustise turbat, cu mâinile în gulerul lui Sempronian, zgâlțâindu-l și urlând: „Nemernicule, numai din cauza ta s-au întâmplat toate astea! Să mă faceți de râs în fața împăratului! Toată Roma, tot imperiul o să vorbească despre asta! Știi că toată tărășenia asta mă poate costa scaunul în ordio municipi? Știi? Știi? Eu răspund de liniștea cetățenilor, tâlharule, și tu îmi faci una ca asta? Am să vă spulber pe toți, am să vă las să vă sfâșie proprii voștri confrați”, zise dând drumul lui Sempronian și uitându-se ca o pasăre de pradă în jur la ceilalți patru meșteri care stăteau liniștiți în picioare, privindu-l înțelegători. „Nu noi i-am stârnit, dregătorule”, zise calm Simplice, un bărbat cam de-o vârstă și deopotrivă cu Castor, mic și subțire la stat, cu obrajii supți, abia acoperiți de barba sură, tăiată scurt, cu niște ochi negri, înconjurați de cearcăne, ascunși în spatele unor ochelari de sticlă legați la spate cu o sfoară roșie, peste părul rar, sur și el, prins într-o coadă. „Să taci, canalie, că vă cunosc eu pe voi! Sunteți creștini! Voi întrețineți certurile, voi faceți să se scoată săbiile pe unde treceți, voi iscați toate războaiele, din cauza voastră nu cresc holdele, pentru voi vin cutremurele și inundațiile și toate relele pentru că voi îi mâniați pe zei cu Hristosul vostru!” croncăni Lampadie, uitându-se de la unul la altul, împroșcându-i cu salivă urât mirositoare din gura lui veninoasă, aproape știrbă.
Își înfipse mâna apoi în gâtul lui Simplice. „Tu vei veni cu mine, ca ostatic!” îi porunci împingându-l între sulițele și scuturile soldaților. „Iar voi, dacă îndrăzniți să fugiți, îl condamnați pe acesta la moarte! Și, dacă mâine dimineață nu aduceți jertfă zeului Asclepios, aici pe șantier, în fața tuturor, și, dacă nu veți cere iertare confraților voștri care au lucrat din greu la statuia lui, unde vă sunt încălțările, acolo vă vor sta capetele”.
Așa le zisese și ieșise ca o urgie, trăgând după el pe Simplice care clipise complice, aprobator, spre prietenii lui. Le dăduse astfel mână liberă să facă ce vor considera de cuviință. Puteau deci și să fugă. Nu la fugă se gândeau însă cei patru meșteri. Unde să se ducă? Acolo era viața lor. Nici măcar umbra gândului de-a fugi, de a-l lăsa pe Simplice în ghearele lui Lampadie nu le trecea prin minte. Altceva îi preocupa pe cei patru prieteni. Li se părea că totul se întâmplă aievea, într-un vis urât, din care ar fi vrut să se trezească, să se întoarcă la pietrele lor. Aveau atâta treabă doar…
Maria CEAUȘ este profesoară de religie; Dumnezeu, credința și poezia sunt semnele trăirilor ei, iar misiunea pe care și-o asumă este să scrie poezie religioasă, să traducă, într-o manieră poetică atractivă, modernă, frumusețea limbajului religios și adâncimea mesajului său…
Facebook
WhatsApp
TikTok
