EDITORIALUL DE JOI… ALTFEL – Maria CEAUȘ – Antinevralgice

Sfinții Mucenici Claudiu, Castor, Nicostrat, Sempronian  (2)

 

   Termele Sirmiumului trădau bogăția și gustul pentru frumos al romanilor, dar erau renumite pentru grădina uimitoare, care se întindea pe o suprafață mare de aproape două hectare și care avea cele mai variate specii de flori și cel mai frumos labirint de gard viu din toată provincia Panonia Inferior. Temutul cezar Galeriu, care își avea reședința la Sirmium, voia să aibă Roma acasă, mica lui Romă. Construise și un amfiteatru pentru a-și potoli pofta de sânge. Ca să nu fie mai prejos decât augustul său socru, Dioclețian, împodobise până și camerele gladiatorilor cu basoreliefuri ce înfățișau luptele din arene, cu animale fioroase și cu gladiatori puternici, învinși de fiare sau victorioși.  Niciun petic de perete nu rămăsese neîmpodobit. Nu era iubitor de artă crudul și necioplitul cezar Galeriu, Armentarium (Ciobanul), cum era poreclit la Roma pentru originea lui modestă, dintre dacii din Dacia Malvensis, după mama lui, Romula. El se simțea mai în largul lui într-un grajd de cai, de pe vreun front de luptă. Dar nu voia să stea în umbra socrului său, Dioclețian, pe care-l admira și despre care știa că adunase în palatul său de la Salonae (orașul Split de astăzi) de pe malul Mării Adriatice, „cuibușorul său”, cum îl numea, o adevărata comoară  care trăda  patima sa pentru artă: pietre prețioase măiestrit lucrate, statui de toate dimensiunile, din marmură scumpă reprezentând oameni, zei, păsări răpitoare și fiare sălbatice, basoreliefuri uimitoare toate lucrate de artiști celebri.

   Cel mai mult se mândrea Dioclețian cu statuia uriașă de 25 de metri a zeului Apollo, zeul soarelui și al timpului, la care se închina aducându-i mereu jertfe. Se știa că cezarul nu făcea nici un pas fără să consulte oracolul de la templul lui Apollo din Delphi. De peste tot pe unde trecea aduna obiecte îmbogățindu-și uriașa colecție. De aceea, pusese cezarul Galeriu pe picioare șantierul  de prelucrare a pietrei de la Sirmium. Deseori se lăuda la Roma cu operele de artă pe care le lucrau sculptorii lui și cu minunățiile realizate de cei patru meșteri: Sempronian, Castor, Nicostrat și Claudiu. La invitația lui venise Dioclețian la Sirmium.  Acesta vizitase pe îndelete orașul și dorise să vadă și vestitul șantier. Îl impresionaseră cei patru meșteri. Îi plăcuseră modestia lor, mâinile ce purtau semnele pasiunii pentru piatră și faptul că locuiau acolo, în micul atelier. Le studiase îndelung schițele și le comandase hătărât o statuie a zeului Asclepios, fiul lui Apollo.

   Numai că cei patru meșteri și prietenul lor apropiat, Simplice, nu mai ciopleau de mult zei. De când fuseseră botezați, nu mai puseseră vărf de daltă peste vreun bloc de piatră pentru zei. Cererea înfricoșătorului Dioclețian și urmările refuzului lor categoric îi frământa pe cei patru meșteri în acea seară rece și încețoșată de noiembrie. „De ce nu vreți să dați viață pietrei cum numai voi știți și să-l clădiți pe blândul Asclepios cu șarpele lui vindecător”, încercase împăratul să-l măgulească pe bătrânul Sempronian, când a vizitat pentru a doua oară șantierul. Primise reclamații de la prea mulți sculptori, cinstitori ai zeilor, că cei patru meșteri duceau la bun sfârșit alte lucrări, dar statuia lui nici măcar nu o începuseră. „În toate ne-om arăta ascultători ție, dar chipul acestui zeu nu vrem și nu putem să-l facem”, i-a răspuns calm, dar hotărât încercatul Sempronian, privindu-l drept în față pe împărat. I-a plăcut lui Dioclețian îndrăzneala bătrânului înalt, clădit bine pentru anii lui. Un singur lucru te făcea să-i bănuiești vârsta, spatele lui puțin adus de la statul îndelung pe schele, căci așa muncea, cocoțat de dimineața până seara, ghemuit pe dalta lui, hrănindu-se cu „te miri ce”-uri garnisite bine cu praf de piatră.

   Dioclețian îl privise pe sub sprâncene, fără să-și ridice capul dintr-un teanc de schițe. „Îngrijiți-vă să fie gata cât mai curând”! a zis într-un târziu, după ce admiră o statuie ce înfățișa în mărime naturală o femeie frumoasă, îmbrăcată într-o rochie de voal ce parcă tremura în aer. O mângâiase pe o coapsă și strânsese palma instinctiv, așa i se păruse de reală.   „Uimitori meșterii ăștia!”, își zisese împăratul și părăsise șantierul plictisit de ciorovăielile meșterilor păgâni care se aciuaseră curioși, în grupuri mici, în jurul atelierului, croncănind timid, pe sub mână. Îi cunoștea bine pe așa-zișii artiști. Erau în stare să se înghită unul pe altul, să-și scoată ochii unii altora din invidie, ca vulturii.

   Sempronian a hotărât după acea vizită a împăratului să încredințeze lucrarea  meșterilor păgâni. Mulți se înghesuiseră să lucreze. Voiau să se remarce, să se afirme, să fie lăudați, să primească alte și alte comenzi, să-și deschidă eventual propriul lor atelier. Câți nu ținteau asta? Cei mai mulți se credeau genii nedescoperite, nevoite să-și irosească talentul în anonimat, umbriți de faima lui Sempronian și a celorlalți trei prieteni ai săi. Atelierul propriu, semnătura proprie pe fiecare lucrare erau visele multor sculptori de pe șantierul de la Sirmium. Așa că, au dat din daltă mulți ca să cioplească statuia lui Asclepios. Numai Sempronian cu meșterii și lucrătorii creștini au stat deoparte, încercând să finalizeze lucrările deja începute, pentru că nu întârziaseră niciodată nicio lucrare. Ieșise într-adevăr frumoasă statuia zeului.

   Încrâncenarea atâtor mâini încercate de sculptori dăduse rod. Sempronian admirase realizarea ei artistică, dar o privise doar ca pe o statuie oarecare, nu ca pe statuia unui zeu. Împăratul o privise cu nesaț. S-a tot răsucit în jurul ei mângâindu-i cercetător fiecare detaliu când a venit să facă recepția lucrării.

Maria CEAUȘ este profesoară de religie; Dumnezeu, credința și poezia sunt semnele trăirilor ei, iar misiunea pe care și-o asumă este să scrie poezie religioasă, să traducă, într-o manieră poetică atractivă, modernă, frumusețea limbajului religios și adâncimea mesajului său…