Sfinții Mucenici Claudiu, Castor, Nicostrat, Sempronian (1)
Nori gri, grei-plumb, apăsau orașul Sirmium, din provincia romană Panonia Inferior, la sfârșitul toamnei anului 304. O ceață deasă, ridicată din apele râului Sava, sufoca cetatea și împrejurimile ei în seara celei de-a opta zi de noiembrie. Într-un mic atelier dintr-un șantier de la marginea orașului, patru meșteri cioplitori stăteau abătuți, aplecați peste o masă lată, înaltă, pe care erau așezate ordonat mai multe teancuri de schițe. Cel mai vârstnic, Sempronian, stătea ghemuit pe un scaun, cu coatele pe masă. Capul cărunt și-l sprijinea în palmele mari ca niște lopeți, cu degete butucănoase, aspre, albicioase.
Castor, un bărbat mărunțel și subțirel, între două vârste, cu părul și barba retezate scurt, odată negre, cu niște ochi neobișnuit de verzi, agili, bine conturați de gene scurte, dese și de sprâncene împreunate, mâzgălea încruntat un petic de hârtie, strângând nervos ciobul de cărbune în degetele boante, cu piele aspră, cojită, ca scoasă din var.
Claudiu era un tinerel de statură potrivită, puțin la trup, cu părul roșcat și barba rară pe fața palidă. Privea fix pe fereastră, cu ochii albaștri, mari, înfundați în orbite sub fruntea interminabilă, zgâriind mecanic, repetat marginile unui registru cu niște unghii netăiate de cam multă vreme.
Nicostrat, cel mai tânăr dintre ei era aproape copil, înalt și subțire ca o trestie, brunet, având părul lung prins la spate. Un început timid de barbă neagră îi încadra ochii migdalați, între două ape, verzi-căprui, care licăreau vii pe fața măslinie. Era singurul care zâmbea blând, privindu-i pe fiecare, ținându-și adunate cuminți, în poală, palmele cu degete lungi, delicate, având două unghii vinete, ce stăteau să cadă, la mâna stângă.
Erau cei mai buni meșteri cioplitori în piatră. Adevărați maeștri. Simțeau piatra. Înainte să pună prima daltă pe ea o pipăiau avizi, cu ochii închiși, cum pipăie orbii fiece lucru. Îi vedeau deja formele. Marmura o mângâiau blând cu mâinile de jur-împrejur, cu ochii strălucind, sorbind parcă din semitransparența ei albă, neagră sau rozalie. De trei ani fuseseră botezați de episcopul Chiril din Antiohia, ce fusese surghiunit în ținutul Iliricului și care străbătea ca un adevărat apostol drumuri lungi, botezând, împărtășind, cununând, hirotonind, întărind în credință comunitățile de creștini pe care le întâlnea. Așa ajunsese și la Sirmium, unde evanghelia – vestea cea bună a Nașterii ca om a Fiului lui Dumnezeu – alungase noaptea din multe minți rugătoare la zei și atinsese multe inimi, printre care și pe cea a bătrânului Sempronian. Ce impresionat a fost acesta de căldura cu care mărturisea pe Hristos mai vârstnicul, dar neobositul episcop Chiril!
Sempronian îi adusese la bătrânul episcop și pe ceilalți trei: pe Castor, de care-l lega o prietenie veche, mai tare ca piatra, și pe Claudiu și pe Nicostrat, foștii lor ucenici deveniți meșteri în toată puterea cuvântului. Simplice, celălalt prieten al lor, alături de alți meșteri și ucenici pe care-i formase Sempronian sau care-l admirau pe acesta ceruseră botezul. Astfel, din cei șase sute de lucrători de pe uriașul șantier de la Sirmium, un sfert erau creștini. Sfătuiți de înțeleptul episcop, toți își începeau și își terminau treaba făcându-și discret semnul crucii și, de aceea, toate lucrurile care ieșeau din mâinile lor erau temeinice, executate curat, cu mare finețe. Pietrele prindeau viață sub ciocanele lor.
Nimeni nu-i întrecea însă pe cei patru prieteni. Sempronian îi învățase să dea primele lovituri de daltă pe piatră în chipul sfintei cruci, în numele tatălui și al fiului și al Sfântului Duh. Ceilalți lucrători păgâni, închinători la zei sau fără vreun dumnezeu, își dădeau coate când îi vedeau închinându-se. Cleveteau că sunt magicieni. Îi bănuiau că sunt în legătură cu vrăjitori dibaci care le dezvăluiseră prin semne taine ascunse ermetic în piatră, știute numai de ei. Prea erau pline de viață lucrările lor. Mai aprigă invidie aveau păgânii asupra celor patru meșteri care conduceau șantierul din porunca bogătanilor din ordo municipi, organul conducător al municipiului Sirmium.
Erau adevărați ingineri cei patru. Ei preluau comenzile. Ziua munceau pe brânci cioplind și controlând toate lucrările din șantier, iar noaptea, până târziu, desenau și ștergeau și iar desenau zeci de schițe în micul lor atelier în care se mutaseră de-a binelea, dormind pe patru paturi înguste, din lemn, pe care le suprapuseseră două câte două, ca să câștige spațiu. Erau una cu șantierul. Le plăcea mirosul pietrei. Parcă se hrăneau cu praful ei. Nu puteau sta departe de ea.
Dar și piatra răsplătea marea lor dragoste. Parcă se înmuia în mâinile lor, se mlădia sub daltă în forme vii, carnale sau mustind de sevă. Busturile de femei și de bărbați păreau gata să vorbească sau își rumegau visătoare tăcerea. Statuile dădeau să se miște, sau scrutau cercetătoare împrejurimile. Încrengăturile de ramuri fine sau groase, cu frunze și flori gâdilau nările, iar basoreliefurile își spuneau cu vioiciune poveștile de dragoste, de îngropăciune sau de război. Toți patricienii din Sirmium aveau în vilele lor somptuoase din forum măcar câte o lucrare ieșită de sub dălțile celor patru. Lângă fântâni sofisticate, statui ale meșterilor străjuiau curțile largi, pătrate ale vilelor sau forumul și piețele Sirmiumului și ale altor cetăți din provincia romană Panonia Inferior.
Portretele lor se odihneau la loc de cinste amintind de cei ce și-au încheiat călătoria în lumea aceasta, în atriumurile cele mai luxoase ale celor mai bogați cetățeni ai Sirmiumului, dar și în cămăruțele cele mai sărăcăcioase ale locuitorilor mai puțin înstăriți din insulae (blocurile de locuințe), ce răsăriseră ca ciupercile în păienjenișul de străzi ale cetății. Toți cinsteau amintirea moșilor și a strămoșilor lor.
Își încercaseră îndemânarea cei patru meșteri și în tehnica mozaicului. Realizaseră o adevărată operă de artă în biblioteca de la terma orașului, un așezământ extrem de elegant, o copie reușită a termelor de la Roma ridicate de împăratul Dioclețian, marele iubitor și colecționar de obiecte de artă.
Maria CEAUȘ este profesoară de religie; Dumnezeu, credința și poezia sunt semnele trăirilor ei, iar misiunea pe care și-o asumă este să scrie poezie religioasă, să traducă, într-o manieră poetică atractivă, modernă, frumusețea limbajului religios și adâncimea mesajului său…
Facebook
WhatsApp
TikTok
