EDITORIALUL DE JOI… ALTFEL – Maria CEAUȘ – Antinevralgice

Sfântul Mucenic Lup din Novae (patru)

   Soldații înaintară doi pași, cu săbiile scoase, intenționând să-l încercuiască pe Lup, care stătea la fel de calm și de supus. După doi pași, se opriră agitându-se și mormăind ceva. Batista se întoarse și văzu cum cei cinci soldați bântuiau în jurul lui Lup neputând să se apropie de el. O putere nevăzută făcuse parcă un zid transparent în jurul lui. Lup se uita și el la ei plin de uimire. Pentru prima dată se putea citi ceva pe chipul lui. Se simțea înfiorat din cap până în picioare.

   „Iisuse, ești iar cu mine!” zise el cu glas tare, zâmbind. Batista se holba curios. Toți amuțiseră de mirare. Ballus înțepenise cu ochii scoși din orbite. „Săgetați-l!” se trezi Batista nervos. Alți cinci soldați din spate se apropiară cu arcurile. Primii cinci s-au retras. Săgețile au început să sară pe lângă Lup. Deși erau trase de  la o aruncătură de băț, nu-l nimerea niciuna. „Netrebnicilor, netrebnicilor!” urlă Batista îmbrâncindu-i pe soldați. Toată lumea din han, care până atunci privise de la ferestre, coborâse în curte și privea uimită. Parcă și soarele uitase să apună și lumina roșiatic fața zâmbitoare a lui Lup. „Lup râde! Lup știe să râdă!”, își ziceau uimiți sclavii lui Ballus, adunați ciucure în jurul stăpânului lor.

   Râdea cu ochii mamei lui. Uriașul își ridică privirea și mâinile spre cer și rupse tăcerea: „Iisuse, Dumnezeul cel viu, cel adevărat, nu sunt creștin. Nu mă lăsa nebotezat în mâinile închinătorilor la pietre. Vreau să primesc botezul tău!” În acel moment toți au văzut minunea cu ochii. Un nor a apărut din senin și o ploaie caldă, plăcută, de vară se revărsă peste Lup. Era botezul său. Toți au murmurat uimiți, privind spre Lup care mângâia ploaia cu mâinile, strălucind de sub barbă, de bucurie. Ballus era stană de piatră. Batista se agita nervos, gesticulând amenințător cu evantaiul strâns. „Ce e tot circul ăsta? Prindeți-l odată!” porunci el.

   Douăzeci de soldați năvăliră peste Lup și reușiră să-l lege. Uriașul se predă singur întinzând spre ei brațele, zâmbind recunoscător spre cer cu ochii lui mici în barba roșiatică, împestrițată de fire albe de păr. Era atât de fericit! Se simțea liber ca atunci când era copil și alerga nestingherit pe palisadele Tibiscumului. Repeta în gând, la nesfârșit „Iisuse, Iisuse” și un nod îl simțea apăsător în gât. Îi venea să plângă. Să plângă de bucurie. Dădu drumul lacrimilor. Plângea pe îndelete, zguduindu-și umerii lați. Ballus și sclavii lui priviră cu gurile căscate cum Lup este dus sub escortă în grajd. „Țineți-l legat până mâine dimineață!” porunci Batista și intră nerăbdător în han.

   Toată  noaptea a plâns Lup. Potolit. Îi curgeau lacrimile fără să le poată stăvili. Îi plăcea. Fiorul acela pe care-l simțea în tot trupul îi deschisese baierele ochilor. Simțea că, dacă plânge, se curăță. A privit multă vreme fix, spre grinda grajdului… dincolo de ea…. Se dedulcea cu amintirea și simțea că spală cu lacrimile tot ce fusese urât și rău în viața lui. N-a închis un ochi toată noaptea, dar se simțea puternic și liniștit. Dimineața devreme toți călătorii din han se făceau a avea treabă prin curte. Povestiseră până târziu la o oală cu vin ce văzuseră. Toți își dăduseră cu părerea. Voiau să vadă finalul.

   Soldații îl scoseseră pe Lup și-l țineau legat în fața hanului. Îl așteptau pe Batista. Într-un târziu acesta se arătă cu fața buhăită și cu ochii umflați în cap de la prea multul vin de aseară. Se așeză greu pe un scaun cu spătar pe prispa hanului. „Ei, ia zi, sclavule, tu ai distrus statuile zeilor din templu?” întrebă el amenințător. „Da, eu am distrus idolii voștri fără viață pentru că sunt creștin și vă îndemn pe voi toți să cereți botezul lui Iisus Hristos, ca să simțiți și voi aceeași liniște și bucurie pe care o simt eu acum!” a spus Lup zâmbind spre toți din barbă cu ochii lui mici. „Ce nerușinare! Mânii pe marii zei cu încăpățânarea ta! Bateți-l fără cruțare!” porunci încruntat și bosumflat zdrahonul Batista.

   Soldații l-au întins pe jos și au început să-l lovească fără milă cu niște bețe desprinse în grabă de soldați din gardul de nuiele ce împrejmuia grajdul. Atât l-au bătut, încât și caii băgați în țarcul grajdului au început să sară în două picioare speriați. Lup era cu fața în jos. Nimeni nu știa că nu simțea nicio lovitură și că o bucurie și mai mare îi inundase sufletul, deschizându-i iar baierele ochilor lui mici. Când l-au ridicat, la porunca lui Batista, Lup i-a privit pe toți cu ochii și cu barba numai lacrimi. Până și Batista se înfioră.

   „Spune, nefericitule, mai vrei să fii creștin? Uite ce pățesc creștinii! Slăvește pe măreții zei și rămâi în viață”. „Numai Dumnezeului celui adevărat, Iisus, vreau să mă închin!” a răspuns tare și răspicat Lup. „Tăiați-l!” porunci enervat, sărind de pe scaun, grăsanul Batista. Soldații l-au dus puțin mai departe de spatele grajdului. Mulțimea i-a urmat oprindu-se lângă carul plin cu gunoi. Mai departe le era teamă să meargă. Lup înaintă hotărât. În fața lui, pe coasta dealului, gonea ridicându-și înalt coada și coama lungă un cal alb, liber, despiedicat. Îl privi cu interes, cu sprâncenele stufoase ridicate, printre  lacrimile care nu conteneau. Auzi în spate un zăngănit de sabie. „Unde se duce?” își zise și căzu.

Maria CEAUȘ este profesoară de religie; Dumnezeu, credința și poezia sunt semnele trăirilor ei, iar misiunea pe care și-o asumă este să scrie poezie religioasă, să traducă, într-o manieră poetică atractivă, modernă, frumusețea limbajului religios și adâncimea mesajului său…