Sfântul Mucenic Lup din Novae (trei)
Nu se închinase niciodată nimănui. Îi era destul că era sclav. Avea atâția stăpâni! Îi ajungeau. Dar Valens ăsta îi deschisese parcă o portiță, îl făcuse să vadă mai mult decât în fața ochilor. Spera să existe acea lume viitoare de care-i vorbise, în care toți să fie egali, să nu mai aibă nimeni stăpâni oameni. Și îi plăcea acest Iisus care ajutase și vindecase atâția săraci. În sfârșit, se gândea cineva și la cei asupriți.
„Iisus, Iisus” repeta des și îi plăcea cum sună numele. I-ar fi plăcut să slujească un astfel de stăpân. Îi rostea numele mereu și, când împingea căruța cu bălegar în coasta dealului, i se părea că e mai ușoară. Primise de la Valens o tăbliță de lemn cu o arcă și un pește. Îi spusese că sunt însemne ale nădejdii creștinilor în ajutorul lui Dumnezeu. O păstra sub pielea de oaie, pe balotul lui de paie care îi era pat. Seara o mângâia după ce spunea rugăciunea și se culca liniștit. Îl aștepta Lup pe Valens de trei ani să-l ducă la frații creștini din Novae. Însă de aproape un an se zvonea la han că toți creștinii erau urmăriți, prinși și omorâți dacă nu se închinau unor statui de piatră care, cică, erau zei, adică puternici. Văzuse și el în canabae așa ceva. Știa că erau doar niște pietre. Ciobise și el una cu o piatră când era copil
Aproape toți călătorii de la han povesteau despre cum erau chinuiți și cum mureau creștinii. Povesteau cu sufletul la gură lucrurile neobișnuite ce se întâmplau cu ei. Adevărate minuni!
***
„Poate că Valens a fost prins și el!” gândi Lup, chinuindu-se încruntat să facă din patru fire de țipirig un scăunel, sub nuc, în amurgul serii calde de mijloc de august a anului 304. Se scutură la gândul ăsta și își zise mai departe: „Sigur Iisus l-a ferit! Îl iubea mult Valens pe Iisus Omul și Dumnezeu.” Chiar în ziua aceea venise la han un negustor îngrozit de cele ce văzuse și auzise la Novae. Cu o noapte în urmă, un uriaș pătrunsese în templul din cetate, spărsese unele statui iar pe altele le aruncase pe malul Dunării. Se zice că soldații l-au urmărit, l-au încercuit, dar, când să năvălească asupra lui cu săbiile, s-au ucis unii pe alții. Se zicea că uriașul stătuse nevătămat în mijlocul lor, vorbindu-le despre Dumnezeul creștinilor, apoi a scăpat fără urmă. Prefectul cetății Novae, Batista, înnebunise de furie. Îi vâna pe creștini și-n gaură de șarpe.
Lup ascultase veștile zâmbind tainic în barbă. Nu reuși să facă scăunelul. De fiecare dată îi ieșea. Aruncă oftând firele de țipirig, se ridică încet, și intră în grajd. În seara aceea nu voia să mai ducă arcera cu gunoi. Era prea ostenit. Se uită la cai să vadă dacă totul e bine și se așeză în genunchi, cu coatele pe baloții de paie și cu fruntea prinsă în mâini. „Iisuse, ai grijă de toți creștinii pe care nu-i cunosc, dar care trebuie să fie oameni buni ca și Valens, și ai grijă de toți ai mei, pe care nu i-am mai văzut, și de toți de pe aici!” Își scoase tăblița și o mângâie. „Trebuie să avem nădejde, așa mi-a spus Valens”.
În momentul acela, în grajd, se năpusti ca o vijelie Ballus: „Lup, vino repede! Prefectul Batista cu vreo douăzeci de oameni se apropie de han. Și-a trimis un om ca să anunțe să-i pregătim totul. E obosit și mâine vrea să purice de creștini toate împrejurimile. Dar tu ce faci acolo, în genunchi?” zise el, apropiindu-se curios. „Ce ai în mâini? Astea sunt semne ale creștinilor, nefericitule!” urlă el, smulgându-i tăblița. „Știi că tăblița asta poate să ne pună în primejdie pe toți? Ăștia caută peste tot. Ascunde-o!… Nu! Arde-o mai bine! Doar nu ești creștin?”, zise agitat Ballus.
Lup clătină din cap, cu aceeași expresie intraductibilă a feței. Ballus nu înțelese ce vrea să-i spună. „Ești creștin?” îl întrebă el. „Nu, dar vreau să fiu!” răspunse calm Lup, ridicându-se în picioare. „Ești nebun? Arde-o!” îi porunci Ballus, dând să-i smulgă tăblița. Lup o ascunse la spate și-și propti mâna în pieptul lui Ballus. „Uite pe cine hrănesc!” turbă Ballus. „O să pun să fii biciuit, o să te înfometez, o să…. Nu cumva tu ai fost aseară în templu? Numai tu puteai să cari statuile alea atât de departe. Cum de nu mi-am dat seama?” zise Ballus, plesnindu-și fruntea cu mâna dreaptă. „O să-i spun prefectului Batista cine ești, altfel ne pui în pericol pe toți!” adăugă el hotărât, după un minut de ezitare și ieși valvârtej, cum venise.
Ropote numeroase de cai se auziră în curtea hanului. Sosiseră soldații romani. Lup ieși și el. Îl văzu în amurgul serii de august pe Ballus cum se ploconește în fața romanilor și cum le arată într-un târziu spre grajd. Batista se apropie și el făcându-și aer cu un evantai. Era un zdrahon grăsan, măsliniu, mai degrabă mărunțel, pe care tunica nu-l cuprindea, lac de transpirație, puțind a nespălat de departe. „Spune-mi, sclavule, ești creștin?” îl întrebă el pe Lup, cercetându-l încruntat. „Nu sunt, pentru că nu sunt botezat în numele lui Iisus, dar vreau să fiu”, răspunse calm, supus ca de obicei Lup. „Ce știi tu, sclavule, despre Iisus?” întrebă curios zdrahonul ridicând sprâncenele. „Știu că este Dumnezeul cel adevărat, singurul Dumnezeu, care a murit pentru toți oamenii, într-o țară îndepărtată, răstignit pe cruce ca un tâlhar”, răspunse Lup ca la carte, simțind un fior din cap până în picioare.
Ballus se holba pur și simplu la el. Nu-l auzise niciodată vorbind atât. Credea că nici nu poate să vorbească uriașul. „De unde știi tu, sclavule, toate astea?” întrebă Batista. „Știe să scrie și să citească”, zise un alt sclav al lui Ballus, slujitorul lui Malhus bucătarul, care se fâțâia în jur curios. „Dar despre măriții zei ce știi?” îl întrebă ironic Batista pe Lup, agitând fără încetare, nervos, evantaiul și împroșcând aerul în jur cu putoarea lui. „Știu că sunt niște pietre. Atât. Niște pietre!” zise Lup sigur pe el, gândindu-se la ciobul pe care-l desprinsese în copilărie, în joacă, din statuie. „Tu ai făcut prăpădul din templu?” Lup tăcu mormânt, privind gânditor deasupra capetelor tuturor, spre zări numai de el văzute. Un zâmbet tainic i se trăda prin ochi de sub mustață. „Luați-l!” spuse plictisit și obosit Batista, strângându-și evantaiul și dând să intre în han.
Maria CEAUȘ este profesoară de religie; Dumnezeu, credința și poezia sunt semnele trăirilor ei, iar misiunea pe care și-o asumă este să scrie poezie religioasă, să traducă, într-o manieră poetică atractivă, modernă, frumusețea limbajului religios și adâncimea mesajului său…
Facebook
WhatsApp
TikTok
