EDITORIALUL DE JOI… ALTFEL – Maria CEAUȘ – Antinevralgice

Sfântul Mucenic Lup din Novae (doi)

   Un zâmbet larg se arăta mereu sub nasul ce pica drept, abrupt din întretăierea sprâncenelor roșcate, dese, drepte și ele ce-i străjuiau fruntea înaltă. Dar ochii, ochii mamei n-avea  să-i uite niciodată. Erau albaștri și mici ca ai lui, zâmbitori. Nu mai văzuse pe nimeni să râdă cu ochii, cum făcea mama lui. Îi plăcea să se țină scai de fusta ei, cu soră-sa de mână, când era mic. Se duceau cu ea să pască vacile și oile. Stăteau acolo până seara. Le dădea la prânz mâncare din ștergarul pe care-l știau plin de bunătăți. Făcea mama cel mai bun terci și cea mai bună pâine de secară amestecată cu grâu. O împletea frumos mama… Îmm!… Amintirea fierturii ei de linte cu carne de vită pusă la saramură îi lăsa de fiecare dată apă în gură lui Lup. Își amintea cu poftă și de spanacul și de loboda bunicii. Le dregea ea cu măcriș și cu usturoi, de mâncai lingându-ți degetele. Avusese o copilărie frumoasă. Își amintea cum se ducea seara pe prispă, la tata și la bunicul, ca  să-l hârjonească un pic înainte de culcare. Ei acolo dormeau de primăvara până toamna, ca să simtă mai bine noaptea. Mai erau și hoți care năvăleau prin curțile oamenilor. Mergea des cu tata și cu bunicul la vânătoare pe dealurile Dognencei sau la pescuit pe Timiș și pe Bistra. Bunicul îi spusese că apele lor poartă aur.

   Îi era dor mereu de Tibiscumul lui. Își amintea cum se ascundea prin vechile palisade (fortărețe) de lemn ale castrului cu frații și cu prietenii săi din vicus, așezarea unde-și aveau familiile și chiar locuiau soldații când era pace. Cunoștea bine vicusul. Se jucau deseori de-a soldații cu săbii din bețe și cu scuturi din scânduri, în micul forum (piața centrală) al vicusului împrejmuit de o prăvălie, un atelier de olărit, de două fierării, în care se făceau nu numai potcoave de cai, ci și săbii și scuturi adevărate, și de trei ateliere de pielărie de unde venea câteodată o putoare puternică de la pieile argăsite. Fusese și în cetate. Era frumos acolo. Străzi pietruite, mărginite cu pomi și cu case frumoase și multe, multe prăvălii cu mărfuri  care mai de care mai colorate, atârnate afară. Îi plăcuse forfota aia de furnicar. Îl impresionase atelierul de sticlărie pe care și-l deschisese acolo un meșter pietrar renumit la care venise cu bunicul ca să-și comande stela, piatra funerară. Se pregătea bunicul pentru toate. Frumoase vremuri!

   Totul s-a destrămat, însă, când au plecat armatele romane. S-au retras la Sud de Dunăre în anul 271, din ordinul împăratului Hadrian. Parcă totul a rămas pustiu. Vicusul era aproape gol. Rămăseseră doar câteva familii ale unor soldați, din diferite motive. Ceilalți plecaseră cu tot ce putuseră lua. Din canabae, unde locuia el, nu știa să fi plecat cineva. O teamă plutea în aer. Din foști cetățeni ai Romei rămăseseră acum ai nimănui, amenințați de năvălirile barbare. Limigantes îi numeau disprețuitori romanii din Imperiu, adică locuitorii de dincolo de limes (de graniță).

   Totul s-a întunecat și mai rău când au năvălit sarmații. Avea zece ani. Își amintea cum au năvălit pe caii lor iuți. Și-au întins în afara castrului, în câmp, corturile lor, lângă cirezile pe care le-au mânat după ei. Mai târziu, unii s-au mutat în casele părăsite din vicus și din cetate. Au pus stăpânire pe tot. Toți au devenit sclavii lor. Niște sălbatici care locuiau în corturi au devenit stăpâni peste măreața Tibiscum și peste toate împrejurimile ei. Se auzea că se întinseseră  în toată Dacia Malvensis, acești arcaragantes, cum îi porecliseră strâmbându-și nasurile romanii, adică locuitorii din arcere, căruțele cu cort. Așa călătoreau, înghesuiți cu toată familia în niște căruțe mari, colorate strident, cu niște corturi uriașe deasupra. Familia lui Lup a fost stăpânită de tribul lui Zizais, un sarmat crud, înfricoșător la înfățișare.

   Când Lup a împlinit 18 ani, Zizais  a aflat că știe să scrie și să citească și l-a luat în cortul lui ca să-i învețe și pe copiii lui. Atunci a cunoscut-o pe Ziria, o fetișcană zvăpăiată de 10 ani pe care o adunai greu de pe dealuri, pe unde colinda călare pe un cal alb, înalt, focos, pe care-l crescuse de când era mai mică. El a învățat-o să scrie și să citească. Ea  l-a învățat să înțeleagă caii și să-i iubească. Au crescut împreună și din sclavul lui Zizais a devenit sclavul ei. O iubea în mare taină. Nu i-a spus niciodată. Când Zizais a hotărât să o mărite cu Ballus, totul s-a prăbușit în jurul lui. A zăcut pur și simplu o săptămână. Știa că odată o să se întâmple asta, dar nu era pregătit. De atunci s-a închis în sine și n-a mai vrut să vorbească.

   Prinderea lui Ballus pe malul râului Bistra de către oamenii lui Zizais a fost neașteptată. Ballus cu prietenii lui latroni (hoți) căutau aur pe râu. Venise ca gândul când auzise de la prietenii lui că pe acolo aurul curge la vale cu apele. Zizais voia să-l omoare, dar Ballus i-a spus că poate  să-și răscumpere viața, că e foarte bogat. A pus apoi ochii pe Ziria și, viclean,  i-a cerut-o de nevastă. A salvat astfel și viața prietenilor săi, pentru că Zizais, spre surprinderea tuturor, și-a dat consimțământul. Degeaba s-a împotrivit Ziria. Un singur lucru a obținut de la tatăl său, să i-l dea pe Lup la Novae. Așa a ajuns Lup pe aceste meleaguri îndepărtate. Se mulțumise cu atât: era lângă Ziria. Dar Ziria, în timp, s-a schimbat. Viața nouă pe care o ducea, lumea pestriță în care se învârtea Ballus au făcut-o să se schimbe total. Devenise capricioasă și frivolă. Un singur lucru rămăsese la ea neschimbat: dragostea pentru cai.

   Sclavii lui Ballus cleveteau că între stăpână și Lup fusese ceva acolo, în Dacia Malvensis, de unde veneau ei. Prea multă atenție îi acorda Ziria, prea des îl chema să o ajute să călărească. Fusese acel ceva, dar nu mai era. De mult timp nu mai era. Lup continua să o slujească cu credință. Se simțea atașat de ea ca de un ceva pe care odată îndrăznise să-l viseze al lui. Era parte din viața lui. Doar o slujea, deci, cu credință. Dragostea se destrămase treptat, ușor, se ascundea undeva departe, în spatele vălurilor ei transparente, care abia dacă-i îmbrăcau trupul. Femeia din fața lui nu mai era de mult timp Ziria lui. Era doar sclavul ei ca stăpână, nu mai era și sclavul ei ca femeie. Se simțea bătrân înainte de vreme Lup și, în tăcerea lui nesfârșită, rumega printre amintiri, de mult timp, alte gânduri sub nuc.

   În urmă cu vreo trei ani cunoscuse pe Valens, un slujitor bătrân al unui dregător roman care oprise la han. Pentru prima dată, Lup a fost văzut stând de vorbă mai mult de două minute cu cineva. A vorbit cu el sub nuc și l-a găzduit în grajd. Toți au fost uimiți de purtarea lui. Îi plăcuse bătrânul. Era molcom și plăcut la vorbă ca și bunicul lui. Povestea atât de frumos! Îi vorbise despre un om numit Iisus, care era Dumnezeul cel adevărat și care murise pe cruce pentru toți oamenii într-o țară îndepărtată, Palestina, răstignit pe cruce ca un tâlhar. Îi plăcuse să audă și despre mama Lui minunată, Maria, pe care și-o imagina frumoasă și harnică, așa cum și-o amintea pe mama lui. Îi plăcuseră și poveștile despre cei doisprezece prieteni ai lui Iisus, care s-au răspândit în lume să ducă vestea despre nașterea Omului și Dumnezeului Hristos și care fuseseră omorâți de păgâni pentru îndrăzneala de a-i înfrunta pe zeii lor. Poveștile despre minunile pe care le făcuseră peste tot pe unde au fost Iisus și cei doisprezece prieteni ai lui le-a ascultat cu sufletul la gură. L-a ascultat Lup toată noaptea pe Valens bătrânul în grajdul său, cu bărbia pe genunchii strânși, așa cum îl asculta pe bunicul său când era mic. Nici n-a știut când a venit dimineața.

   Când s-au ivit zorile, Valens i-a scris în latină, pe o bucățică mică de hârtie, o rugăciune, „Pater noster” (Tatăl nostru). L-a îndemnat să o citească în fiecare zi. La plecare, Valens i-a promis că o să-l ducă la alți frați creștini, căci așa se numeau cei care-l iubeau pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Atunci, dacă voia, putea să primească botezul și să se adune cu ei. Stătea de atâta vreme în Novae Lup, dar nu cunoștea pe nimeni, nici creștin, nici necreștin. A citit  rugăciunea de la Valens. A citit-o până a învățat-o. O spunea des. Îi plăcea ce simțea când o rostea. O liniște și o pace și un fior simțea și când își amintea de poveștile cu Iisus. „Mare meșter la povești Valens! Ca și bunicul!”, își zicea Lup când simțea fiorul, stând așezat sub nucul lui. Nu-și amintea să se fi rugat în copilărie. Participase în canabae la niște sacrificii de animale, dar nu înțelesese niciodată ce-i cu ele. Pe bunica și pe mama lui le auzise vorbind despre un anume Zamolxe. N-avusese curiozitatea să afle prea multe despre el.

Maria CEAUȘ este profesoară de religie; Dumnezeu, credința și poezia sunt semnele trăirilor ei, iar misiunea pe care și-o asumă este să scrie poezie religioasă, să traducă, într-o manieră poetică atractivă, modernă, frumusețea limbajului religios și adâncimea mesajului său…