EDITORIALUL DE JOI… ALTFEL – Maria CEAUȘ – Antinevralgice

Sfântul Mucenic Lup din Novae (unu)

   Auzise multe Lup, un uriaș ce stătea în amurgul plăcut al serii de august, rezemat de un nuc bătrân, împletind gânditor patru fire de țipirig, o buruiană care năpădise lunca Dunării în vara anului 304. Încerca să meșterească un scăunel de jucărie, dar gândul îi era departe. Auzise el multe în cei zece ani de când slujea la grajdurile vestitului han „La trei nuci”, numit așa pentru că era o clădire frumoasă, cu etaj, umbrită de trei nuci cu tulpinile groase. Era hanul bogătanului Ballus.

   Cine nu auzise în nordul provinciei Moesia Inferior de Ballus din Novae, un negustor trecut bine de a doua tinerețe, uns cu toate alifiile? Pentru trei lucruri era cunoscut negustorul: pentru slăbiciunea lui pentru femei  care-l trăsese în multe scandaluri încă din tinerețe; pentru viclenia cu care înșela orice client și pentru averea lui fabuloasă pe care sigur nu o adunase numai din mansio (hanul) pe care-l ridicase la intersecția celor două drumuri imperiale de lângă Novae și din cele două prăvălii pe care le avea în cetate, în care vindea mărfuri de lux: mirodenii din Indii, vase fine aduse din Sudul Greciei, bijuterii lucrate în atelierele meșteșugarilor din Asia Mică și vinuri din îndepărtata Galie. Se zvonea că avusese legături dubioase în tinerețe cu o bandă de latrones (hoți) care terorizaseră municipiul Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala provinciei Dacia Apulensis, înainte de retragerea armatelor romane de la Nord de Dunăre, sub împăratul Aurelian (270-275). Gurile rele zic că le aducea acelora arme persane procurate de la rebelii din Armenia, cea mai îndepărtată provincie răsăriteană a Imperiului, greu ținută sub control de armatele romane.

   Hanul „La trei nuci” era vestit pentru mâncărurile alese, din carne de porc, adusă de la villa rustica, o fermă pe care o avea Ballus la vreo trei Km de han și unde își amenajase o adevărată porcărie și un soi de abator, în care tăia zilnic câte cinci porci. O parte din carnea de aici o aducea la han, o altă parte o vindea soldaților din castrul roman care controla cetatea Novae, și o altă parte o prepara după niște rețete uimitoare, ținute în mare secret de bucătarul Malhus, un grăsan cu mâini de aur în ale bucătăriei, pe care negustorul îl adusese de la Sirmium și pe care-l plătea cu bani grei. Bucatele lui Malhus, stropite cu vinuri fine, dulci, aduse din podgoriile însorite ale Siciliei, îi făceau pe romani să exclame mulțumiți, mângâindu-și burțile și plescăind din buze: „ca la mama acasă”. Nu numai militarii plecați cu diverse misiuni, dar și înalte oficialități se abăteau pe la hanul lui Ballus pentru bucatele lui Malhus și pentru curățenia exemplară din camere, dar și din grajduri.

   De cele din urmă, de grajduri, se îngrijea Lup. Era priceput Lup în toate. Era un dac înalt, cu spatele lat, cu brațe și cu picioare vânjoase, foarte păroase, cu un păr roșcat, des, pe care-l purta până la umăr, cu fața numai barbă din care abia se zăreau ochii albaștri, mici, inexpresivi, prin care nu puteai citi nimic. Ballus nu se putea lipsi de el. Curăța atent grajdurile și ducea gunoiul într-o grămadă de bălegar pe care-o făcuse departe de han, dincolo de un deal, ca să nu deranjeze călătorii cu mirosul lui puternic. Căra supus gunoiul în fiecare dimineață și în fiecare seară cu o căruță uriașă pe care o umplea cu vârf și-o împingea și el pe coasta dealului pentru că îi era milă de cal. Iubea caii. Nu pentru Ballus ținea grajdurile oglindă, nici de teama lui, ci pentru că așa era el, serios în tot ce făcea și pentru că iubea foarte mult caii. Îi plăcea să-i țesale îndelung și să le dea  mâncare din mână. Lua din resturile de la bucătărie „te miri ce”-uri dulci și le împărțea tuturor, frecându-i prietenește pe șira spinării sau zbârlindu-le coamele lungi. Caii îi răspundeau și ei la fel, tremurându-și liniștiți pielea sau     plecându-și capetele până la genunchi. Stătea tot timpul printre ei.

   De odihnit, se odihnea Lup pe câțiva baloți de paie pe care așternuse două piei mițoase de oaie și o pătură groasă de lână țurcană, pe care o scutura și o întindea în fiecare zi la aer, ca să scape de hoarda de purici ce se prăsea de la javrele aciuate lângă han. Când nu avea treabă, se întindea sub umbra nucului ce străjuia intrarea în grajd. Stătea tot timpul singur. Nu avea prieteni. Asculta discuțiile oaspeților ce se auzeau pe fereastra hanului sau se adâncea în amintiri. Nimeni nu-l văzuse vreodată mânios, plângând sau râzând în cei zece ani de când venise la han. Cu aceeași expresie indescifrabilă a feței, asculta ce i se poruncea și apoi făcea. Vorbea rar și monosilabic, deși se spunea că știe să scrie și să citească în latină, lucru rar întâlnit printre sclavi. Pentru că, da, uriașul taciturn nu era liber, ci sclav. Era sclavul Ziriei, tânăra nevastă a lui Ballus, o sarmată mărunțică la stat, cu forme mai degrabă pline, rotunde, dar cu o privire aprigă în ochii ei asiatici, negri ca smoala. Păstra în frunte urmele unui vechi obicei sarmat, de a bandaja o bilă de fier în fruntea pruncului, la întretăierea sprâncenelor. Era un semn de frumusețe în tribul ei, ca și tatuajele roșii reprezentând un cap de bou și un șarpe de pe umărul și de pe sânul ei drept. În tinerețe și le ascundea, dar acum le ținea  la vedere în mânecile transparente sau scurte și în decolteurile largi ale rochiilor subțiri, de voal, pe care le purta spre satisfacția aproape bătrânului Ballus, care o sorbea din ochi și acum, după zece ani de când o luase de nevastă, și spre nemulțumirea lui Lup, care îi evita privirea când o vedea îmbrăcată astfel.

   Când își termina treaba, uriașul se tolănea sub nuc, aproape de fereastra hanului, cu o târlă de jigodii de câini slabi în jurul lui. Nimeni nu știa ce amintiri dulci torcea Lup din caierul frunzelor de nuc pe care le privea întins pe spate pe iarba răcoroasă, cu câte un fir de iarbă de între dinți. Își amintea de casa în care crescuse în canabae-ul (așezarea unde își aveau locuințele soldații lăsați la vatră) din preajma castrului roman ce străjuia municipiul Tibiscum din Dacia Malvensis, fosta provincie romană. Era nepotul veteranului roman Dasius. De la el învățase să scrie și să citească și știa multe povești despre unitățile militare care se perindaseră în castrul de la Tibiscum. Era un povestitor desăvârșit bătrânul. Îl făcea să vadă cu ochii minții uniformele strălucitoare și stindardele colorate ale soldaților din cohortele care trecuseră pe la Tibiscum. Știa multe povești bătrânul și despre detașamentul Legiunii romane, care se stabilise pentru prima dată acolo după prima victorie a romanilor împotriva dacilor, și despre soldații din Cohorta I Sagittariorum care s-au așezat în 106 după înfrângerea și capitularea marelui rege dac Decebal. Le auzise și el de la camarazii lui de arme mai vârstnici.

Era minunat bunicul, un bărbat vânjos, puternic, în preajma căruia te simțeai în siguranță, și foarte priceput gospodar. Nu erau bogați, dar munceau cu toții cu drag lotul de pământ cu care fusese împroprietărit Dasie la lăsarea la vatră. Își amintea cu drag de bunica lui, Dara. Semăna cu ea. Era o dacă strașnică, harnică și frumoasă. O vedea cu ochii cârpiți de somn în creierii dimineții cum își prindea strâns în coc părul roșcat și fota la cingătoare și cum îi trezea binișor pe frații lui mai mari ca să meargă la câmp, să sape ogorul. Mama deretica de mult timp prin grajd și gătise deja la vatră terciul de mei pentru cei ce plecau la câmp. El rămânea acasă cu mama și cu sora mai mică.

   Era frumoasă mama! Și-o amintea înaltă, împlinită la trup, cu chipul luminos.

 

Maria CEAUȘ este profesoară de religie; Dumnezeu, credința și poezia sunt semnele trăirilor ei, iar misiunea pe care și-o asumă este să scrie poezie religioasă, să traducă, într-o manieră poetică atractivă, modernă, frumusețea limbajului religios și adâncimea mesajului său…