EDITORIALUL DE JOI… ALTFEL – Maria CEAUȘ – Antinevralgice

Sfântul MUCENIC Emilian de la Durostorum (trei)

   Cei doi soldați îl slăbiră puțin din strânsoare impresionați de durerea celor două femei frumoase. După un scurt răgaz, îl traseră afară din casă spre centrul cetății. Ajunseră repede. Capitolinus apăru și el într-un târziu, abia zărindu-se dintre ostașii numai lănci și scuturi. Patru dintre ei cărau fiecare câte un bici din mănunchiuri de vine de bou, cu gămălii de fier la capătul fiecărui fir. Un altul căra un jilț. Multă lume se adunase, în ciuda arșiței de după-amiază. Femei curioase stăteau cu câte o mână în șold și cu alta streașină la ochi. Capitolinus se cățără pe jilțul prea înalt pentru el, după ce privi mulțumit mulțimea. Era momentul să fie magistral, să-și arate elocința, așa că pițigăi pe un ton pe care el îl credea marțial. „Cum te numești?” „Dacă mă întrebi numele meu obișnuit, mă numesc Emilian. Dacă, dimpotrivă, cauți numele meu cel desăvârșit, socotește-mă a mă numi creștin, îi răspunse îndrăzneț Emilian.” „Spune, omule nefericit, cine te-a rătăcit să aduci astfel de ocări nemuritorilor zei”? pițigăi din nou Capitolinus, privind în sus spre Emilian, cercetător, cu ochii mijiți de lumina puternică a soarelui. Trebuia să se asigure că nu e vreo coaliție în spatele acestui tânăr prea chipeș și prea înalt, dacă stătea mai bine să se gândească. „Dumnezeu și sufletul meu   mi-au poruncit să calc în picioare zeii tăi neînsuflețiți, ca să arate tuturor că sunt pietre fără suflet, mute și surde. N-am adus nicio ocară. Dumnezeu a creat totul, iar zeii tăi, care n-au creat nimic, să piară!, exclamă cu îndrăzneală Emilian privindu-l de sus ca pe o gânganie.”

   Piticul de pe jilț turbă. „Dezbrăcați-l, întindeți-l la pământ ca să știe că e în fața prefectului.” Slujitorii i-au dat jos tunica și l-au trântit în genunchi. Mulțumit că-l privește și el de sus, Capitolinus îl întrebă iar pe Emilian: „Spune-mi, deci, cine te-a înșelat ca să aduci o astfel de nelegiuire zeilor”? „Ți-am mai spus că Dumnezeu și sufletul meu m-au îndemnat să nimicesc jertfele cele spurcate”, îi răspunse Emilian, îngenunchiat, dar semeț. „Biciuiți-l”! porunci iritat de îndrăzneala tânărului piticul care nu-și găsea locul pe jilțul prea strâmt pentru grăsimea lui, bălăbănindu-și picioarele în aer, încercând să atingă pământul. Mulțimea murmură și se foi. Amuți înfricoșată când soldatul a ridicat biciul. Capitolinus rânjea tolănit pe spate. Emilian închise ochii, trase aer în piept și strânse din dinți. „Doamne, ajută-mă!   Dă-mi putere să-l înving pe viclean!” se rugă. Auzi pliciul loviturii și deschise uimit ochii. Nu-l ustura nimic. Simțea doar o căldură care-i pleca din creștet, pe spate, furnicându-i pielea. Aceeași căldură pe care o simțise când a dărâmat pietrele idolești. Zâmbi, înțelese și prinse a mulțumi în gând fără oprire.

   Capitolinus opri cu un gest scurt de mână pe soldatul care se retrase să-și tragă sufletul. „Spune, nefericitule, cine te-a rătăcit ca să săvârșești aceasta”! îi strigă el lui Emilian. „Numai Dumnezeu și sufletul meu m-au făcut să răstorn zeii cei spurcați și, călcându-i în picioare, să arunc jertfele voastre cele nelegiuite”, zise Emilian ridicându-și fața în sus, zâmbindu-i semeț. „Vedeți! Ne vorbește cu mândrie. Întoarceți-l și loviți-l și pe piept,  să se știe că toți cei ce nu ascultă de legile împăraților sunt supuși la astfel de pedepse”, turbă piticania. Soldații l-au întins pe jos cu fața în sus și l-au lovit cu sălbăticie, schimbându-se unul pe altul. Emilian îndură totul cu zâmbetul pe buze, de-a dreptul încântat. Pe față, pe tot trupul  simțea aceeași căldură plăcută înfiorându-i fiecare por al pielii. Mulțimea începu să murmure prea tare, dezaprobator, așa că prefectul strigă soldaților încruntat: „Lăsați-l”!

   Soldații se retraseră comentând ceva, tot arătând spre Emilian. Erau intrigați de zâmbetul lui. Capitolinus văzuse și el că Emilian suportase senin totul, așa că se ridică și veni deasupra lui curios. „ești rob sau ești liber”? îl întrebă privindu-l cercetător. „Rob sunt al lui Hristos, iar fiu sunt al lui Sabatianus, prefectul acestei cetăți”, răspunse calm Emilian de jos. „O! Acum înțeleg. Ești nobil”, pițigăi teatral piticul, și se retrase spre jilț. Tăcu puțin gândindu-se și hotărî: „Pentru tot ce s-a întâmplat în cetate, adunarea cetățenilor să fie amendată cu o livră de aur, iar Sabatianus să plătească visteriei împărătești o livră de argint pentru că nu a știut   să-și crească fiul credincios zeilor. Iar cel ce a necinstit templul să fie ars pe rug ca să fie cu luare-aminte pentru toți cei ce ar mai cuteza să se gândească măcar să înfrunte pe măriții zei!”

   „Ce după-amiază ratată!”, își zise Capitolinus și făcu semn că vrea să se retragă. Doi soldați îl ridicară pe Emilian care privea de jos, nesățios, cerul printre pleoapele umflate și vinete, abia întredeschise. Trecu pe lângă mulțime zâmbitor, fără să audă ceva. Căldura care-i înfiora tot corpul îi căptușise urechile cu o liniște odihnitoare, asemănătoare cu cea de dinaintea somnului. Ajunseră la marginea cetății, lângă lanurile de grâu. Văzu pe soldați așezând niște drugi mari de lemn și apoi întețind focul sub ei. Mulțimea făcuse cerc în jurul lor. Când l-au împins în mijlocul flăcărilor îi văzu pe toți punându-și mâna la gură și ferindu-și ochii. În rug simți căldură, dar nu pe cea a flăcărilor, pe care le mângâia cu mâna curios. Era aceeași căldură de dinainte care îi înfiora și mai puternic trupul.

   Ieși din rug. Toți se uitau la el îngroziți, făcându-i loc pe unde trecea. Văzu în treacăt doi soldați care se chinuiau  să-și stingă mantiile. Li se aprinseseră când întețiseră focul. Emilian se opri în fața lanului de grâu care se oferea privirii spre răsărit la fel de țeapăn, galben, răscopt, împodobit cu mac și cu cicoare. „Ce frumos! Chiar seamănă cu o colivă!”, își zise și un somn greu, din liniștea în care se mișca, îi împăienjeni ochii, copleșindu-l. Simți nevoia să se întindă. Se închină de trei ori rugându-se cu glas tare: „Doamne, Iisuse Hristoase, primește sufletul meu!”. Se așeză și adormi printre florile de mac și de cicoare.

Maria CEAUȘ este profesoară de religie; Dumnezeu, credința și poezia sunt semnele trăirilor ei, iar misiunea pe care și-o asumă este să scrie poezie religioasă, să traducă, într-o manieră poetică atractivă, modernă, frumusețea limbajului religios și adâncimea mesajului său…