EDITORIALUL DE JOI… ALTFEL – Maria CEAUȘ – Antinevralgice

Sfântul MUCENIC Emilian de la Durostorum (doi)

   „Hristos să te aibă-n pază și pe tine!”, murmură Emilian gânditor închizând scrisoarea și punând-o sub tunică. „Capitolinus a venit deja în cetate, frate Claudiu”, continuă el în gând. „Tună și fulgeră pe unde trece împotriva creștinilor și toți tac, tac, tac. Toți dregătorii tremură în fața lui. Chiar și tata!… S-au înțeles să-i spună păgânului că în cetate  nu e niciun creștin, ca să evite vărsările de sânge ale tiranului. Petrec astăzi la mine acasă pentru victoria păgânismului în Durostor. Ce lași!”– strâmbă din nas Emilian. „Auzi, Claudiule, pe aici nu mai e niciun creștin!”, șopti încruntat și trist, apăsând răspicat pe silabele ultimelor cuvinte. „Se uită toți martirii lung la noi din cer. Și Pasicrat, și Valentin, și Isihie, și Dasie. Doamne Sfinte, iartă-ne și învață-ne ce să facem! Dă-ne putere să Te mărturisim în fața păgânului. Dar ce e de făcut?”, își zise el și se uită curios la o furnicuță care urcase harnică pe un fir de troscot și, ajunsă în vârf, pipăia temerară aerul cu piciorușele din față, după un altceva, care să o înalțe și mai sus, atrasă parcă de albastrul peticului de cer pe care îl putea vedea ea cu ochii săi mici, de furnică.

   Privi și el spre cer. Parcă niciodată nu-l văzuse atât de aproape. Se ridică emoționat în picioare. Simți în el, lângă el, deasupra sa, nu știa bine, o căldură care-i făcea inima să bată cu putere. Se îmbrăcă rapid, cu gesturi hotărâte, ca un om care știe ce are de făcut. Porni cu pași repezi spre cetate. I se păru că o lumină albă, frumoasă, alta decât cea a soarelui arzător de iunie, îl călăuzea. Ajunse în partea de Sud a cetății, în fața templului care până acum o jumătate de an era închis. Așa îl știuse din copilărie, închis. Trecea cu teamă pe lângă el când era mic. Îl speriau zidurile lui înnegrite, năpădite de mușchi verzi. Semăna cu o reptilă uriașă, un dragon din poveștile pe care i le citea mama. Acum îl găsi deschis, cu porțile proptite de perete. Îi părea că prin ele templul îi rânjea hidos, victorios. Un miros greu de mațe de vită ieșea dinlăuntru, împroșcând aerul încins. Se uită după norișorul lui de lumină. Nu mai era. Se întoarse în loc cu privirea în sus. Norul dispăruse. Înțelese! Trebuia să aleagă singur ce are de făcut. Porni hotărât spre treptele templului. Auzi de jos pe slujitorul păgân bolborosindu-și libațiile.

   „Doamne Sfinte, n-am intrat niciodată aici!”, își zise ezitând să urce. Deodată îl văzu pe preotul păgân coborând treptele în grabă. Emilian își plecă privirea. Nici nu voia să-l vadă. Nu putea înțelege cum un om cu chipul lui Dumnezeu poate să slujească acolo. Își făcu semnul crucii și urcă fără prea multă tragere de inimă. Intră. Nu zări pe nimeni în penumbra afumată din toate părțile de bețișoare parfumate care nu izbuteau să acopere mirosul greu de mațe de bou. Se apropie curios de trei vase ciudate așezate în fața a trei statui mari de piatră. Se uită în ele și văzu în câte una lapte, sânge și vin. Se strâmbă scârbit. Se aplecă să citească ceva pe soclu și vărsă din nebăgare de seamă vasul cu sânge. Zgomotul îi păru în urechi strigătul ascuțit de durere al unei jivine. Îi plăcu. Îl trânti și pe cel cu vin și auzi același lucru. Mulțumit,  prinse a trânti tot ce întâlni în jur. Vase și sfeșnice, alte vase și alte sfeșnice, și aceleași sunete. Îi părea că se luptă cu monstrul negru cu mușchi verzi pe picioare, de care se temuse în copilărie. Treptat, cu fiecare lucru trântit, o bucurie negrăită îi umplu sufletul. Făcea ceea ce trebuia să facă. Se apropie dintr-o parte de cele trei statui.

   „Dacă aș putea să urnesc măcar una!”, gândi. Își făcu semnul crucii, trase puternic aer în piept și se propti în prima statuie. Parcă nici n-a apucat să o împingă măcar puțin, pentru că statuia se urni amenințător peste cealaltă și amândouă peste a treia, căzând apoi toate la pământ, făcându-se țăndări într-un nor de praf. Zgomotele scoase de fiecare fărâmă pe pardoseală se uniră într-un hohot jalnic, prelung, înfricoșător. Un nor de praf învălui soclurile ca o mărturie pentru zădărnicia celor ce stătuseră mai înainte acolo. Emilian privea mulțumit ca un om care a terminat ce avea de făcut. O căldură inexplicabilă în răcoarea de grotă a templului i se revărsa din creștetul capului pe spate, dogorindu-l plăcut, înfiorându-i pielea.

   „Poate e de la soare”, își zise trecându-și mâna prin păr. Își făcu semnul crucii din nou și ieși hotărât, dornic să respire aerul curat de afară. Coborî în zbor treptele. Își trânti sandalele de pământ amenințător spre templu, scuturându-se de praful lui puturos. Se întoarse cu fața spre cetate. Își ridică privirea și cercetă spre cer , mijindu-și ochii de soare. Căuta globul lui de lumină. Era doar soarele.

    „Mulțumesc, Doamne!”, murmură și plecă agale, târșâind sandalele prin praful încins, plăcut al ulițelor Durostorului. Îi părea că toate îi râd. O pisică ce atârna leneșă pe o oală de lut ciobită, înfiptă  într-o ulucă de gard, își săltă capul și mieună spre el cu botul până la urechi. O rândunică se învârti de câteva ori în fața sa salutându-l rotund. Niște rațe trecură pe lângă el făcându-i temenele cu ciocurile până la pământ. Un câine pricăjit, probabil al nimănui, i se gudură la picioare ca un prieten vechi. Până și tufele de talpa-gâșteii de pe marginea drumului se legănară spre el în semn de salut.

   „Mulțumesc, Doamne! Mulțumesc, Doamne!…” își zise și gândul i se înțepeni în aceste cuvinte. Rătăci un timp pe ulițele cetății și se întoarse spre castru. Când intră pe poartă, totul fierbea. „Unde ai fost?” îl întrebă tribunul Celsius, prietenul său, care-i făcuse cu mâna mai devreme. „De când te caut! E alarmă! În cetate cineva a intrat în templu și l-a devastat. Cică au găsit pe vinovat: un țăran care trecea pe acolo. Poți să crezi asta? Un țăran n-ar îndrăzni așa ceva”, continuă el. „Doar dacă e creștin!” îi răspunse gânditor Emilian și se apucă brusc să-și desprindă clemele de la lorică. O dezbrăcă răsuflând ușurat, ca și cum ar fi scăpat de o povară. Își smulse și mantia. Fibula sări cât colo. Își desfăcu nerăbdător și coiful apoi le aruncă pe rând lui Celsius, care îl privea nedumerit. „Capitolinus a înnebunit. Tocmai când sărbătorea că cetatea e fără creștini, a primit vestea. O să-l ucidă pe bietul om. Acum îl judecă la tine acasă”, spuse Celsius prinzând din zbor uniforma prietenului său. „Trebuie să plec urgent!” îi spuse Emilian și o rupse la fugă. „Dar aveam nevoie de tine”, îi strigă Celsius.

Emilian îi făcu semn cu mâna din fugă să lase pe mai târziu. Alergă spre casa tatălui său. Ajuns, intră  valvârtej în sala de mese. În capul ei îl văzu pe temutul prefect vicar al Traciei. O piticanie grasă, numai fălci, revărsată peste scaunul din capul mesei, cu un șervet fin agățat la gât și cu urme de grăsime la colțurile gurii și pe bărbie.

   „Ăsta e Capitolinus?” se întrebă cu o grimasă disprețuitoare Emilian și cercetă apoi cu privirea grămada de oameni de lângă masă. Toți dregătorii se înghesuiau ciucure în jurul unui biet bătrânel desculț, îmbrăcat sărăcăcios, cu o cămașă lungă, albă, încinsă cu un brâu de lână gri, cu niște ițari de aba, trențăroși la tivuri. Îl legaseră și doi slujitori se pregăteau să-l lovească. „Lăsați-l!” le strigă Emilian autoritar. „Nu este el vinovat. Eu am dărâmat idolii de piatră”. Sabatianus, tatăl său, se uită lung la fiul său. Lacrimi îi luciră în ochi. Se așteptase la asta. Bănuia că așa o să se întâmple. Îl cunoștea bine pe Emilian. Cu o zi în urmă îl înfruntase. Niciodată nu îndrăznise asta fiul său. Când i-a spus de hotărârea dregătorilor, Emilian i-a bătut cu pumnul în masă și a sărit ca ars. „Să nu faci asta! Ești tatăl meu!” i-a zis. Degeaba a încercat să-i aducă argumente că era spre binele cetății, că era doar de ochii tiranului, Emilian i-a întors spatele și a plecat trântind ușa, lăsându-i un gust amar. Nici el nu era de acord, dar ceilalți dregători erau disperați și porniți spre așa ceva.

   „Luați-l și duceți-l în piața orașului la judecată!” se auzi din fundul scaunului Capitolinus cu un glas pițigăiat ce contrasta cu grăsimea lui. Își smulse nemulțumit șervetul de la gât.     „N-am servit nici desertul!”, își zise plimbându-și pofticios privirea peste bucatele de pe masă. Doi ostași îl legară pe Emilian cu niște lanțuri grele. Când să iasă din sala de mese, mama și sora lui, Maria, năvăliră peste el îmbrățișându-l. Erau două femei înalte, zvelte, cu fețele luminoase încadrate de un păr castaniu des, lung, prins strașnic la spate în câte un coc simplu, fără nicio podoabă. Semănau ca două picături de apă. Emilian le privi cu dragoste fețele frumoase, albe, și ochii înlăcrimați, verzi, umbriți de gene lungi arcuite și de sprâncene negre, dese, ca ale lui. „Nu plângeți! O să fie bine!” le zise mustrându-le drăgăstos. „Maria, Claudius îți transmite că te iubește și că la toamnă, când s-o face vinul, o să faceți nunta”, adăugă el zâmbindu-i surorii sale.

   Maria prinse a plânge și mai tare, fără să mai poată îngăima ceva. Mama îi mângâia fața fără oprire zicând doar atât: „Fiul meu, fiul meu drag!”.

 

Maria CEAUȘ este profesoară de religie; Dumnezeu, credința și poezia sunt semnele trăirilor ei, iar misiunea pe care și-o asumă este să scrie poezie religioasă, să traducă, într-o manieră poetică atractivă, modernă, frumusețea limbajului religios și adâncimea mesajului său…