Sfântul MUCENIC Emilian de la Durostorum (unu)
Un soare dogorâtor de început de iulie pârjolea lunca Dunării în anul 362. În castrul de la Durostor, tribunul Emilian, un tânăr patrician atrăgător, voinic, subțirel, cu un păr negru ca smoala, cu niște ochi verzi umbriți de gene lungi, arcuite, care contrastau frumos cu tenul lui măsliniu, tocmai ieșise din forum și se îndrepta cu pași repezi spre porta decumana, la serviciul de curierat. Era nervos. Ieri îl înfruntase pe tatăl său și se simțea singur și dezorientat. De ceva timp aștepta o scrisoare de la prietenul său, tribunul Claudius, care fusese trimis într-o misiune în Constantinopol, în urmă cu patru luni.
Intră în baraca serviciului și ieși dezamăgit. Poșta nu sosise încă, deși era ora prânzului. Se hotărî să mai aștepte. Își desfăcu mantia, își dădu coiful jos și porni gânditor pe via singularis. Din ultima scrisoare a lui Claudius, aflase că nici la Constantinopol lucrurile nu stăteau deloc bine. Împăratul Flavius Claudius Iulianus o luase razna. La nici 25 de ani de la moartea unchiului său, Sfântul Împărat Constantin cel Mare, care-i pusese în lanț pe păgâni, el i-a dezlegat și i-a asmuțit iar asupra creștinilor. Se zvonea că l-au poreclit „Apostatul” pentru că a permis deschiderea templelor păgâne. Mai mult, se proclamase Pontifex Maximus, mai marele preoțimii păgâne din tot imperiul. Haosul începuse din nou. „Fiecare să se închine cum îi dictează inima” era lozinca lui.
Emilian se scutură scârbit de gândul acesta. Adulmecă în aer. Un miros plăcut, parcă de pâine, venea dinspre lanul de dincolo de zidul castrului. Se întoarse brusc și porni din nou spre porta decumana. Ieși în câmp. Inspiră lung. Îi făcea bine aerul proaspăt care venea din largul holdei de grâu. „Nu l-au secerat nici acum. Primăvara a venit greu anul acesta”, gândi privind la lanul ce stătea țeapăn, galben răscopt, împodobit cu cupe roșii de mac și cu miniaturi albastre de cicoare. „Ce frumusețe! Parcă ar fi o colivă! Mulțumim, Doamne!”, zise în șoaptă punându-și mâna dreaptă streașină la ochi ca să cuprindă mai mult cu privirea.
Un soldat agentes de la serviciul de curierat îl strigă arătându-i o scrisoare. „A sosit! În sfârșit a sosit!”, bombăni îndreptându-se spre curier. Își dezlegă sandalele, le așeză ordonat alături de mantie și de coif, la umbră, sub zidul castrului și rupse sigiliul scrisorii, așezându-se oftând pe iarba răcoroasă.
„Constantinopol, 1 iulie, anul Domnului 362
Dragă Emiliane,
Te salut frățește și te asigur de toată dragostea mea. Am primit toate scrisorile tale. Eu n-am putut să-ți mai scriu în ultimul timp. Pe aici toate fierb. E o atmosferă apăsătoare în jur. Nu mai poți avea încredere în nimeni. Toată lumea bănuiește pe toată lumea de când a venit pe tron Apostatul ăsta. E pornit rău împotriva creștinilor. Să-ți povestesc câte ceva. Dregătorul Maxim, cu care m-am împrietenit la Biserica Sfânta Sofia, tocmai a fost eliberat din funcție pentru că e creștin. I-au invocat alt motiv, dar toți știu că asta e cauza. Pe fiul său, un foarte bun profesor de retorică, l-au dat afară din universitate din același motiv. În legiunea noastră, câțiva tribuni au fost obligați să-și încheie mai devreme serviciul militar și câțiva centurioni au fost degradați. Motivul? Sunt creștini. Frate Emiliane, s-au întors iar vremurile de sub Dioclețian. E de o perfidie rar întâlnită Apostatul ăsta. A dat libertate tuturor ereziilor. Se folosește de ura ereticilor ca să nimicească Biserica nostră. Ne urăște pur și simplu. Știi cum ne numește cu dispreț? Galileeni. Cică lucrează la o carte numită chiar așa „Contra Galileenilor”. A dat ordin să fie redate preoților păgâni toate averile confiscate de Împăratul Constantin cel Mare și intrate în proprietatea bisericilor. Știi ce a răspuns împăratul celor care au avut curajul să protesteze? „Voi învățați că cei bogați nu intră în împărăția cerurilor. Deci vă ajut să intrați mai ușor acolo!” Un slujitor al dregătorului Maxim, pe care-l cunosc și eu, creștin bun, a făcut o petiție pentru o bucată de pământ pe care a primit-o în folosință de la biserica din sat și pe care acum îl revendică un preot păgân că ar fi aparținut unui templu al zeului Apollon. Știi ce răspuns i-a dat bătrânului Apostatul? „Voi învățați că veți fi fericiți dacă veți fi prigoniți!” Este uimitor și periculos! Cunoaște credința noastră, că doar a fost citeț în Biserică în tinerețe, și ne bate cu armele noastre. Cred că s-a auzit și pe la voi ce-a făcut în prima săptămână din Postul Mare, aici, în Constantinopol. A interzis intrarea oricăror mărfuri străine pe piață, afară de cele împărătești, pe care le-a stropit în secret cu sânge de la jertfele zeilor lui scârboși.Voia să strice postul creștinilor și să-i facă să apostazieze fără voie. Nemernicul! Dumnezeu, însă, n-a îngăduit asta! Sfântul Mucenic Teodor Tiron, care a murit cu câțiva ani în urmă sub prigoana lui Dioclețian, la Evhaia, s-a arătat în vis lui Eudoxie, patriarhul Constantinopolului, și i-a dezvăluit totul îndemnându-l să le spună creștinilor să mănânce grâu fiert îndulcit, colivă cum se spune și pe la noi. Uimitor, nu? Împăratul ăsta fără Dumnezeu vrea să ne distrugă. Pe slujitorii bisericii îi asuprește cu zâmbetul pe buze și pe cei păgâni îi dăruiește cu de toate, deși sunt niște hoți și niște lingușitori netrebnici. Nu sunt preocupați decât să ademenească tot mai mulți nefericiți ca să le prevestească viitorul în măruntaiele animalelor sacrificate pentru zei. Scot sume frumușele din asta. Nu e de mirare că templele lor sunt aproape goale. Cică Apostatul i-a obligat să învețe cântările lor, pe care mai toți le-au uitat, să postească, să se roage de trei ori pe zi, dar ce să faci cu ei, că sunt niște lichele. Noi nu putem să zicem decât „Slavă Domnului!” pentru asta. Știi ce mă scârbește cel mai mult aici, la Constantinopol? Că la orice colț de stradă dai de un vrăjitor. S-au înmulțit ca ciupercile după ploaie. Se zice că fac ziua în amiaza mare niște ritualuri de ți se ridică părul în cap de frică. Urlă, fornăie pe nas și bolborosesc, că se aud de departe. Și nouă, creștinilor, ne-au interzis să ne mai îngropăm morții ziua. Ce vremuri! Ce vremuri! Cred că se întoarce în mormânt Marele Împărat Constantin! Ai mare grijă că pe aici se aude că e delegat un păgân numit Capitolinus să inspecteze castrele și cetățile din provincia Moesia Inferior. Cred că o să ajungă și pe la voi curând. Avertizează-l pe tatăl tău, eparhul Sabatianus, pe care-l salut cu respect. Capitolinus acesta vrea să știe că toți slujesc idolilor, că nu mai e nimeni creștin. Fiți discreți! Dumnezeu Bunul să vă lumineze! Și acum să trec la lucruri frumoase. Ce mai face sora ta, Maria? Spune-i că o iubesc mult și că abia aștept să mă întorc. O să facem la toamnă o nuntă ca-n povești. I-am cumpărat un dar care sper să-i placă. E secret! Salută-i pe toți prietenii noștri. Mă întorc curând! Iartă-mă pentru veștile neplăcute! Dumnezeu să te aibă-n pază! Cu drag, Claudius”.
Maria CEAUȘ este profesoară de religie; Dumnezeu, credința și poezia sunt semnele trăirilor ei, iar misiunea pe care și-o asumă este să scrie poezie religioasă, să traducă, într-o manieră poetică atractivă, modernă, frumusețea limbajului religios și adâncimea mesajului său…
Facebook
WhatsApp
TikTok
