EDITORIALUL CULTURAL – Gabriel ENACHE – Indagatoris

Istoria (i)realității

Băiețelul stătea pe scăunel și își mișca picioarele în față și înapoi, le legăna și fredona în minte un cântecel despre primăvară pe care îl învățase cu colegii și cu tovarășa educatoare. Încerca să pară atent la ce îi spunea tovarășa în timp ce încerca să îl încalțe: Să nu mai spui cuiva că poveștile pe care le știi ți le spune bunicul tău. El a murit din câte știu eu și oamenii care au murit nu au cum să le mai spună povești celor care sunt vii. Te rog să nu uiți și să rămână doar între noi ce mi-ai spus. Și să nu mai spui când ne adunăm toate grupele să vedem diafilme că tu ții cu iedul cel mare pentru că este singurul îndrăzneț și curajos pentru că nu se teme de moarte. Ce înseamnă asta?! Te rog mult să nu mai spui asta de față cu ceilalți copii și cu tovarășele educatoare. Da? Te rog, spune da! Băiețelul s-a uitat la educatoarea lui zâmbind și a dat din cap a aprobare…

Mama își ținea băiețelul de mână și mergeau pe trotuarul umbrit de marii castani ai orașului. Erau bucuroși că sunt împreună și amândoi se bucurau de această plimbare. Urmau să ajungă într-o piață unde era de câteva zile un circ ambulant și dacă găseau locuri voiau să intre și ei. S-au plimbat în tăcere fiindcă băiețelul mamei nu era prea vorbăreț și au fost și la circul acela. Când au ieșit și-au continuat plimbarea spre o cofetărie iar mama încerca să lege un fel de discuție cu nevorbărețul ei băiețel: Ce ți-a plăcut cel mai mult și cel mai mult la circ?Animalele? Băieții și fetele care săreau pe trambulină și de la trapez? Băiețelul mergea și dădea cu piciorul într-o pietricică de pe trotuar. S-a oprit, s-a întors spre mama lui, a privit-o de jos în sus și a zis: Cel mai mult mi-a plăcut de omul acela care mergea desculț prin cioburi fără să se taie și de acela care a tăiat-o și a ascuns-o pe doamna aceea în lada colorată. Mama: Dar acestea sunt iluzii dragul mamei, adică nu este chiar adevărat ce ai văzut! Băiețelul: Știu că nu este (chiar) adevărat și tocmai de-aia mi-a plăcut. Tot ce nu este adevărat este mai frumos decât tot ce este adevărat și tot ce nu există este mai frumos decât tot ce există! Mama s-a bucurat pentru că a spus atât de multe băiețelul ei, dar s-a și speriat de ce l-a auzit spunând. Cine ți-a spus, de unde știi toate astea, dragul meu? Băiețelul: Nu pot să spun, am promis că nu mai spun cine îmi spune… Restul serii a fost minunat. Plimbarea, prăjitura, mama împreună cu îmbrățișările și vocea ei… Toate…

Seara, înainte să adoarmă, mama a venit și s-a culcat lângă băiețel și i-a spus foarte încet la ureche: Te rog frumos, dragul meu, să nu mai spuni la nimeni ce am vorbit în seara asta și să nu mai spui nimănui cuvintele pe care mi le-ai spus mie… Te roagă mama frumos…

Băiețelul a adormit cu aceste cuvinte încălzite de răsuflarea caldă a mamei în ureche. Le-a auzit și le-a păstrat acolo pentru totdeauna. S-a lăsat mai departe adormit de oboseala plimbării și de cele văzute și a știut că mai departe nu va mai vrea să fie niciodată ce va putea să fie, iar mai departe s-a lăsat prins în visul pe care l-a ales ca (i)realitate pentru totdeauna.

  

Gabriel  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…