EDITORIALUL CULTURAL – Gabriel ENACHE – Indagatoris

Magazia de cărbuni

 

Contorsionarea spațiului era evidentă, fiindcă visul care îi privea îndoirea putea să înțeleagă această desfacere, această fotografiere intensă cu ochiul deschis exoftalmic așezat în cufărul minții care îl privea și îl memora. Corpul așezat în această continuă deformare își păstra un echilibru curios și cuminte, un buchet de așezări pe care le mai folosise și în care simțise un fel de siguranță, aceea care îl ajuta să își asume tot acest baleiaj și deformările din aceste povești ale lui.

 

Mirosul amplifica senzația clară de intrare în pământ, de apropiere de miezul lui cald și aromatizat de această stare olfactivă intensă, excitantă și necesară în continuare pentru rămânerea în aceste încăperi deschise de acum ale minții și recunoscute de piele, în stările copleșitoare ale lăsării corpului să cadă și să rămână în stările moi apropiate și îngăduite de somn, de leșinul lui salvator.

 

Zgomotele se opreau întotdeauna înainte de a ajunge la mine

 

Mâinile atingeau și mângâiau fiecare suprafață, se lăsau zgâriate de orice colț și tăiș de epidermă găsite, iar sângele nu se lăsa să iasă la așa întâlnire. Rămânea ascuns acolo sub piele rămânând ca martor doar zgârietura întinsă, deschisă, paplitând și absorbind praful negru uscat care se așeza și calma, care se înfățișa mai departe ca un semn făcut de grafitul întunecat, sobru și foarte vizibil.

 

Eram un copil înconjurat de pereții întunecați, aromați și calzi de cărbuni așezați ca un turn protector și copleșitor totodată. Eram un punct verticalizat de un desenator nevăzut scos din plan în acel spațiu dat de încăperea care mă adăpostea și care mă izola de zgomotele și de lumina orbitoare a lumii. Auzeam ca pe ceva de departe vocea mamaiei Ioana întrebând și strigând unde sunt și ce fac, nu știam unde sunt, nici ce fac nu știam, dar sunetele lungi ale vocii ei care mă căutau îmi sporeau starea fericită de departe, de departe de ea, de departe de mine.

 

Mamaia Ioana nu a fost și nu este niciodată departe de mine

 

Eram, mă lasam scos cu totul din lume și mă scufundam cu cărbunele protector și aromat de pământul care l-a păstrat atât de dur, atât de frumos colorat și atât de uscat. Simțeam deodată toată căldura pe care era în putea să o elibereze din corpul stratificat peste frigul lung și înghețat al iernii întregi. Îi simțeam puterea de a străbate o acel anotimp împreună cu cel care îi oferea aprinderea necesară. Ardeam împreună și mă lăsam îmbujorat de emoția arderii noastre. Îmi lăsam lacrimi calde să păstreze urme curate desăvârșind desenul început împreună pe fiecare simț al ființei care îi înțelegea căldura și posibilitatea lui de a scrie, de a se lăsa mai departe ca semn și ca urmă.

 

Magazia cu cărbuni primea și păstra toate aceste înțelese dar neexplicate gânduri vreodată. Acolo se lăsau scoase de minte și se amestecau încă o dată cu mine în spațiul strâmtat dar niciodată închis de aroma aceea de lemn desfăcut de pământ înspre lume. Nu era nimic vag, nu era nimic diluat. Intensitățile simțurilor creșteau mai mult de fiecare dată, iar curajul meu de a le încerca desfășurarea în corp și de a le memora nu s-a oprit niciodată.

 

Ascunderea în magazia de cărbuni a mamaiei Ioana are loc și acum, însă intru mai rar și ies din ea din ce în ce mai puțin.

 

Gabriel  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…