EDITORIALUL CULTURAL – Gabriel ENACHE – Indagatoris

Șarpele

În josul Ialomiței a găsit mamaia Ioana loc bun pentru spălat lâna și câteva preșuri. Apa era puțin adâncă și repede iar soarele strălucea șerpuitor în repeziciunea ei. Pietrele se vedeau sub luciul ei grăbit ca niște ochi care erau când închiși, când deschiși, dar mai mult și mai mult rămâneau deschiși. Se lăsau strălucind în sclipiciul împrăștiat de soare pe suprafețele lor alunecoase și reci înverzite de o mată mătase păroasă. Toate se jucau în locul acela ajutate chiar și de mâinile mamaiei care le amesteca și le tot strica obișnuințele cu treburile ei. Pietricele ascuțite îmi înțepau pielea, soarele o încălzea și apa o instiga să își adauge încrețituri mici împreună cu tremurul căutat al apropierii, al simțirii alunecării. Soarele făcea ca ochii mei să se închidă încet pentru ca privirea să se poată strecura departe, pentru ca ea să se poată pierde liniștită în fiecare vizuină luminată a minții.

Să nu te duci departe de mine, repeta cu o voce molatecă mamaia Ioana, mai încolo, acolo unde e apa aia liniștită și tulbure stă un șarpe, să știi… Să nu pleci de aici, de lângă mine că abia așteaptă să te ia sub apă cu el…

Lâna o așezam în apă mică sub pietre ca să o curețe și să o limpezească apa, după care o scoteam pe malul pietros și o așezam sub un fel de umbrar, într-un loc ferit de lumina lăsată de soare.

Era cald, era cald peste tot, cum aveam să aflu mai târziu că a spus un poem.

Locul cu apă tulbure și liniștită ce adăpostea un șarpe care mă dorea era tot mai aproape, tot mai atrăgător iar oboseala mamaiei mă ajuta să mă mut încet, încet spre acolo. Se schimba și mirosul din aer cu fiecare apropiere și fiecare repirație a mea se muta într-un zvâcnet, se auzea ca un icnet care acoperea o ultimă peste lume suflare. Șarpele începea să se vadă și era lung, chiar mare era. Apropierea de el se mutase într-o dorință, într-o neliniște care-mi ardea pielea și lăsa după ea o urmă necunoscută și arzătoare. Mamaia Ioana era din ce în ce mai departe și părea că se transformă într-o pasăre zveltă iar printre picioarele ei se ducea departe o apă limpede, curgătoare.

Am evadat încet din apropierea ei și mi-am asumat târâșul necesar înțelegerii.

Șarpele venea spre mine și era lung, negru strălucitor, moale și curgător. Ne apropiam unul de altul și intuiam înfășurarea gândită de el. O ștrangulare ar fi imposibilă, mă gândeam, dar o strângere într-un inel concentric, nervos părea inevitabilă, chiar necesară. I-am simțit atingerea pe palma desfăcută spre cer, o atingere rece ținută însă departe de frig, era o răceală în care căldura doar se păstra și nu se lăsa rostogolită în aerul necunoscător ala cestui efort. Alunecarea a mers mai departe pe corp. Răceala era uitată acum de pielea înfiorată a lui. Tot drumul lui peste corp a fost o scriere lentă a unui mesaj lăsat în mișcările umezi adăpostite de carne. Nici un semn nu a mai fost uitat de atunci de înfășurarea uitată în ea.

Literă, cifră sau semn s-au potrivit mai departe în asumarea tăcerii, a ascunderii fiecărei spuneri într-un gest ce își descifrează mișcarea în somnul niciodată uitat, somn pe care trezirea îl mută în singuratice texte despre corpul peste care un șarpe a mers, a umblat și l-a însemnat.

 

Gabriel  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…