EDITORIALUL CULTURAL – Gabriel ENACHE – Indagatoris

Speranța

doamnei Ecaterina Petrescu- Botoncea

 

Poezia a fost de mult timp identificată ca fiind o protectoare, o delicată zbatere corporalizată care menține și care alimentează substanța memoriei, care se consumă odată cu fiecare părticică de amintire care rămâne închisă în mintea care a păstrat-o și nu a reușit să iasă și să se salveze în lumină, în acea lumină în care poate fi văzută și înțeleasă. Anume așezate în corp, stările inervate ale memoriei se transformă în acele cuvinte care descriu integral o viață, o lume și toate vremurile pe care le cuprind și le așază, pe care le parcurg și le descriu și în care își trăiesc în totalitate definitivele mutații semnificative împreună cu covârșitoarele stări care le însoțesc.

În miezul tuturor fenomenelor se află negarea lor… mult mai puternică decât afirmarea, așa cum în miezul vieții stă clipă de clipă moartea. Fragilitatea poetică, dusă până la suspensie și necuvânt, este forța de sugestie în esența ei…

Acestea sunt cuvintele care formează și care urcă toate aceste siluete de columne pe care sunt așezate cuvintele care conțin poezia, iar substanțele ei fac vizibilă alăturarea dintre straturile de jos și cele de sus, straturi în care praful adunat se transformă în memoratorul rutelor pe care le parcurge de fiecare dată pentru a-și pune la încercare puterile salvatoare speranța, speranța care măsoară corect distanțele dintre firile care îi alcătuiesc corpul fragil, dar atât de greu de fragmentat, acel corp fluid care se plimbă prin toate venele disponibile ale fiecărui trup care nu vrea să se resemneze și să se piardă.

Poezia și speranța sunt rezervele care alimentează și susțin salvarea, care continuă zborul oricărui gând eliberator. Nimic ce poate fi numit obstacol nu are acea putere de a le opri, de a împiedica aceste columne să se înalțe, să spargă liniștea înălțimilor cu siluetele lor subțiri și să se afirme ca repere ale nesfârșirii și ale infinitului prezent în orice verticală care se desăvârșește urcând, înțepând înălțimile și făcând loc urcării însoțite de cuvânt.

… puținul e mult și multul e puțin…

Dozele de speranță nu se așază firesc în nicio fire, ele caută acele nume cărora li se pot alătura, cu care se pot completa și călători mai departe în orice peisaj așezat în oricare anotimp. Fiecare dintre aceste călătorii împreună preced minunea care a fost alimentată de speranța cuprinsă în faldurile ei, de curajul prins în fiecare țesătură a fiecărui cuvânt care le spune și care le propune concretizarea pe teritoriul vizibilității și al anihilării oricărei zbateri într-un registru anonim. Culmile sunt văzute și urcate firesc, iar văile propun zborul, plutirea care încarcă privirea cu viziunea completă a locului care i-a făcut loc acestei călătorii.

… și ziua fericirii se încheie. Unde pleacă și ce a lua cu ea? Noaptea zâmbește de la o stea la alta…

Poetul a închis ochii cititorului său și i-a înlesnit odihna care îl va încărca și îi va alimenta continuarea hrănirii speranței, a speranței care îl va îngădui în toată viața lui și care îi va asigura întotdeauna rezerva de cuvinte care să îi mențină apropierea de poezia ce îi va înlesni și ușura tot acest proces. Toate cuvintele cuprinse în poemele poetului sunt tot ceea ce va lua pentru a-l ajuta să răscolească lumea pentru a arunca sămânța speranței care va împlini și care va salva.

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…