EDITORIALUL CULTURAL – Gabriel ENACHE – Indagatoris

Între linii

domnului Mircea Drăgănescu

 

Începi să înțelegi când cauți și vezi toate formele în care s-au așezat cele scrise și spuse, pentru că atunci are loc cu adevărat apropierea, atunci, și de aici, se poate vedea și simți de aproape, cu adevărat de aproape. Această metodă de așezare aproape, pe care poezia ți-o dă, te poate ajuta să vezi că nu vezi, să simți că nu simți, să adulmeci apropierea disperării și să preferi orbirea, acea orbire care ajută și poate duce la fandarea ajutătoare, la un pic de scăpare, doar un pic. Reperele sunt încă aici, simțurile le percep și le adulmecă, mesajul este înțeles, dar lipsește vederea care să definească, care să îndepărteze blurul care împiedică vederea clară și ajută pierderea, rătăcirea printre obositoarele, obsedantele linii. Departe se profilează locul scăpării, Gara asta mare și roșie/ căzută așa ca o piatră/ din cer la o răscruce de drumuri. Locul izbăvirii?! Cel al odihnei?! 

Care poet l-a mai găsit? Care poezie nu l-a scris, care om nu l-a visat? Și, mai apoi, pașii acestei imposibile apropieri, ai imposibilelor așteptări, împărtășirea lor, așezarea în cuvinte, în acele cuvinte care strigă oboseala căutării lor. Urmărirea acestor cuvinte căzute în textul care se face poezie se face folosind imagini fixate definitiv în creierul expus tot timpul așezării lor acolo, pe crusta aceea moale și pofticioasă pe care creierul și-o alimentează cu orele, cu zilele, cu viețile celui care a evadat în poezie. Aceste așezări lasă să se vadă mișcări moi ale unui text greu de văzut și de înțeles pentru ceilalți, pentru cei rămași în afară, lasă vederii doar lumea de cuvinte și viața ei, nebuloasa care se formează și trimite mesaje de neînțeles spre invizibilul eter.  Aici, în gara asta ca un șifonier/ într-o cameră ucigaș de/ familiară se face timp fără timp, se așază vreme fără vreme și se așteaptă, se formează răscruci de unde se aruncă acele cuvinte care se transformă în mesaj salvator, se acoperă fiecare fir de speranță, speranță care, cu puterea ei fără început și fără sfârșit, împreună cu norii din fumul trenurilor așteaptă, așteaptă conștienți fiind că nu au mai văzut de mult, de mult timp, oameni, acei oameni cu sufletul demnității, acei oameni care pot fi salvatori.

Toată această poveste se găsește în tolba celui care, de-o viață între liniile ei, caută  toate aceste cuvinte care pot să atingă, cuvinte pe care le vede cum se așază cuminți în imagini, în imagini care, la rândul lor, devorează, care consumă din cel care o construiește și o trăiește. Toate aceste trăiri și multiplicări ale prizonierului prins aici vor construi și vor impune continuu acele neliniști care te ajută să înțelegi până la capăt ce fulgurantă este poezia, dar cât de necesară în toată splendoarea, în toată frumusețea și în toată fulguranța ei. 

 

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…