3 iulie…
Un timp bun pentru a începe un roman, o poveste. Pentru a începe de fapt…
7 iulie…
Oricât ai vrea, nu poți să faci abstracție de autor, nu rămâi doar cu fapta, ci pe parcursul poveștii, crește inevitabil fața lui. Am intrat în incinta asta, iar pe perete era o oglindă. Nu mai știu ce ziceam, cu cine vorbeam, dar, printre poze, a apărut asta, cu fața mea într-o oglindă spre care nici nu privisem.
10 iulie…
O visase pe Sarah Bernhardt, un vis cu multe amănunte, incluzând o discuție lungă și mai ales un cântec, pe care susținea că îl auzise din gura ei, deși mi se părea improbabil ca Sarah Bernhardt să cânte o melodie românească pe care Zavaidoc o știa din copilărie.
— Unul dintre primele cântece pe care le-am învățat, spunea el.
Dar visul n-ar fi fost atât de important, dacă imediat, la o zi după aceea, n-ar fi murit Sarah Bernhardt. Dughenele s-au umplut cu fotografia ei, la cinema a rulat un film, în fine, au fost și niște conferințe. Dar era într-adevăr ciudat că Zavaidoc o visase în preziua morții.
Citimzilnic, Zavaidoc în anul iubirii…
14 iulie…
Ferenike într-un top Hotnews, semnat de Dana Coțovanu… și un pasaj, din roman, la întâmplare: Părea liniștită, senină. Atunci am și văzut-o ca lumea. Era tânără, oacheșă, ușor aplecată într-o parte. Nu se vedea nimic din femeia cruntă, care le speria pe surori. Încercam să mi-o imaginez cu mâinile încleștate pe topor, despicând capul lui Tichiuță, făcând-o bucăți. Mă uitam la ea, în ochii ei, și, fără să vreau, plângeam, simțeam pupilele cum se dilată, cum iau foc. Părea fericită de plânsul meu, mi s-a părut că înțelege, dar treptat fața i s-a destins. Zâmbea, nu cu amărăciune ori cu regret, era un zâmbet euforic, care mă făcea să plâng și mai tare. În privirea ei, vedeam ceva familiar și adânc îngropat în mine, un lucru vechi, anume disprețul lui Ferenike.
15 iulie…
Actualul ministru, despre care se auzeau lucruri bune, înainte de-a ajunge ministru, a pățit un lucru teribil: de cum a deschis ușa noului cabinet a dat nas în nas cu fiara, satrapul școlii, producătorul exclusiv al ceții narcotice, care te face să uiți de ce ești acolo. Ce-ați pățit, domnule David? Povestiți-ne!
17 iulie…
Citim zilnic: Ferenike… Era toamnă, încă nu intrasem în anul teribil. Viața comunității plutea lent spre hibernare, dincolo de care ne aștepta anul fatal. Se răriseră întâlnirile din moară, pe care o aveam permanent sub observație. În acel noiembrie, pentru prima oară, am văzut la televizor o știre despre Vietnam. Nu mă uitam la știri, nu asimilam faptele generale, dar de data aia, pe lângă telejurnal, mai era și tăcerea din casă. Arătaseră mai multe imaginile ca de obicei, iar mie îmi intrase un cui în memorie, un nume ucigaș și nemuritor: Saigon. Era ceva puternic în numele ăsta, iar vietnamezii veniți în vizită se legau de el, îi vedeam înșirați pe o sfoară, terminată cu un balon uriaș, o burtă de gravidă, pe care mâna istoriei scrisese ferm un singur cuvânt, scris STAS.
21 iulie…
Citim zilnic: Manuscrisul fanariot… Ca și cum numele ar avea vreo valoare! Ce e un nume? Doar înfumurarea supremă a unui trandafir sortit risipirii. Numele poate fi pierdut, înlocuit, compromis, stâlcit sau furat.
Doina RUȘTI este una dintre marile prozatoare contemporane, apreciată pentru forța epică, pentru originalitatea și erudiția romanelor sale și a primit cele mai însemnate premii literare românești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
