4 aprilie
Poveste de Paște… În vremuri vechi, aprilie era luna mărmănjicilor…
În noaptea de Înviere mereu se întâmplă miracole, unele dintre ele atât de marcante, că nu le mai uită 4-5 generații. Altele sunt consemnate de câte o mână și descoperite periodic de niște ochi care n-au altă treabă. În această categorie intru și eu. Răsfoind zilele trecute o carte, am găsit o însemnare, un text scurt, de-acum 200 de ani. Inițial am crezut că autorul făcea parte dintr-o familie de conțopiști, că fusese poate calemgiu cu pretenții, din vreo casă fanariotă. Dar cum nicio însemnare nu rămâne aninată de întrebări, pot să vă spun ce-am descoperit mai departe.
Totul a început în aprilie, lună care vine mereu cu mofturi și flori, fiind de regulă nehotărâtă, plină de perfidii și uneori chiar aducătoare de ploi și ninsoare, dar mai ales cutreierată de un vânt aspru, care taie în carne. Sub apăsările ei se spulberă florile prunilor și dintre toate, în aprilie apar și niște ființe uitate de lume, pe numele lor mărmănjici. Unii spun c-ar fi fost ajutoarele zeiței Demeter, dar e posibil să fie doar mituri.
Nu le vezi, sunt minuscule, dar ochii lor sunt ca laserul: îți intră în creier. După ce te privesc, le visezi noaptea și nu-ți dai seama de unde le știi, fără să înțelegi că te-au tăiat drept în cortex, ca să-ți lase pentru totdeauna fețele lor. Se știe că apar în aprilie, obrăznicindu-se pe la Joimari, când putem vorbi despre o invazie. Deși forța lor cea mai mare vine noaptea, când îți intră în vise, sunt oameni care le văd și pe timpul zilei și după aceea nu mai pot să le uite. Întâlnirea cu mărmănjicile te face să înțelegi diferite mistere.
În Bucureștiul fanariot trăia un tip dichisit, care avea o slujbă prea rar practicată de un bărbat, anume broda. Și nu orice, ci steagul domnesc, fâlfâit pe la marile sărbători. Era purtat pe străzi primăvara și, pe lângă pajură, îi înfățișa pe Sfinții Împărați Constantin și Elena, ocrotitorii orașului București. Și să nu credeți că era o treabă de mântuială, ci muncă migăloasă, făcută cu ac subțire și fir de mătase. Dichisitul era meșter în broderii, știa multe tipuri și făcea gulere și volănașe, eșarfe cu înflorituri și litere răsucite, dar mai ales broda fețe de papucei și mici batiste de fluturat pe sub nas, la întâlnirile importante.
În acel aprilie despre care vorbim, cam pe la Florii, deja munca lui era pe final. Steagul, din mătase gălbuie, aranjat pe margini cu fir de aurit, avea pe o față stema cu pajura, iar pe cealaltă două siluete împărătești, lucrate atent cu fir alburiu, fără stridențe, fără înflorituri inutile. Erau împărații, dar stilați, brodați îngerește, ca niște ființe picate în apele pânzei pentru a pluti veșnic.
Broderul bucureștean era fericit. Steagul nu era oarecare, ci o capodoperă bună de păstrat în sipete domnești. În acea seară urma să-l ducă la poarta din dos a palatului, unde o slugă înaltă avea să-l plătească. Însă banii nu erau importanți. Zilele următoare, când Ipsilanti avea să iasă din casă, tot orașul va fi cu ochii pe steag. Și nu doar în Post, ci și după aceea, în zilele Paștelui, de Sf. Gheorghe și mai ales după ce începeau plimbările și petrecerile de prin grădini. Steagul lui, subțire și delicat, va fâlfâi înaintea alaiului. Întotdeauna steagul era înainte. După el veneau lăutarii și pe urmă restul alaiului, trăsurile principelui și armata îmbrăcată în zarpale.
Dar cea mai așteptată sărbătoare din toate venea abia de Sfinții Constantin și Elena, când tot orașul era pe străzi. Steagul trecea pe arterele principale, până la Mitropolie și înapoi. Și nu era bucureștean care să nu întrebe cine-a cusut steagul, încât numele autorului trecea de la unul al altul și până seara îl știa tot orașul. Ca să nu mai punem la socoteală ziua de 22 mai, când se scotea herghelia domnească! Toți târgoveții erau de cu ziuă în Colentina. În corturi subțiri și într-un chioșc al plăcerilor, se așezau, după rang, domnitorul și tot alaiul. Între corturi stăteau lăutarii, pregătiți de cântare. Apoi începea defilarea prin fața lui vodă, cu tot poporul adunat pe o parte și pe alta a drumului spre Băneasa. Mai întâi trecea steagul, încet, dus de-un călăreț, fără grabă. Lumea amuțea de uimire, steagul fâlfâia ca o pală. După el, la mare distanță veneau caii, în număr de 100, scoși la ceair, adică pentru prima oară în an lăsați să pască, într-un izlaz special, care se întindea până la Pădurea Băneasa. 40 de zile, cât țineau libertățile cailor, steagul fâlfâia în gardul pășunii, înălțat pe-o prăjină, bătut de vânt și văzut de departe, ca să se știe că începuse petrecerea cailor.
Bineînțeles în timpul ăsta lumea petrecea prin grădini, și nu o zi-două, ci 40, cât dura ceairul în târg. În tot acest timp, dichisitul trecea plin de fumuri, dintr-o grădină în alta, ascultând complimentele tuturor. Căci nu era om care să nu laude steagul. Normal, era evenimentul numărul unu. În ajunul acestor fapte se afla acum dichisitul, ocazie pentru care își făcuse și o cămașă, care-i punea în valoare obrazul de caramel și ochii de smoală. A luat steagul, învelit într-o pânză subțire și-a plecat la palat, fără să-i treacă prin minte că mărmănjicile trecuseră pe acolo. Restul e previzibil și notat pe fila de carte: steagul, brodat cu atâta grijă, era roșu, bun de enervat un curcan.
Dichisitul a fost distrus. În acea primăvară n-a mai ieșit din casă. Toate sărbătorile importante au trecut cu steaguri mai vechi, iar târgul a crezut că dichisitul își pierduse talentul, putea fi uitat. Dar nu era el bărbatul care să iasă din joc atât de ușor. Zile multe a cercetat. A întrebat în stânga și-n dreapta ca să afle dacă exista ceva similar. Unii povesteau că în timpuri vechi își găsiseră multe lucruri colorate aiurea, chiar și ouăle din cuibar, care până la urmă deschiseseră o modă de Paște. Alții povesteau despre unghii vopsite ori despre capre albastre. În sfârșit, exista precedent.
Dichisitul a suferit în tăcere un an. În aprilie următor era pregătit și gata să păzească intrările. Pusese capcane, dormea puțin și era cu gândul la ființele vinovate, puse pe colorat. Într-o dimineață de Joimari, a trecut printre răzoarele cu salată. Era slab, nedormit, cu ochii duși în găvane. Și cum privea printre frunzele mici, a dat de niște lumini care-ți răscoleau prin carne și mațe. Și-atunci le-a văzut, în sfârșit: printre tufele de lăptucă niște ființe cât unghia îl priveau cu atenție încordată. Erau sute, mii de mărmănjici, poate, pe care lui îi fusese dat să le vadă. Și privindu-le neclintit, în dimineața ostilă, trăgând în nări răcoarea lunii aprilie, dichisitul a înțeles, fără să mai aibă nevoie de vreun cuvânt, că mărmănjicile fuseseră bine intenționate. Nu aveau nicio treabă cu steagul. Nu-l pedepseau din pricina unor strămoși vinovați. Nu vruseseră decât să-l ajute. Și, cuprins de o fericire neașteptată, așa cum se întâmplă înainte de Paște, broderul a lăsat acul și-a țesut o carpetă – pentru a ști și urmașii cum arată o mărmănjică. Cine vrea s-o vadă, o găsește cu siguranță la MNȚR, în colecția de scoarțe și chilimuri străvechi.
7 aprilie
Recenta premieră a lui Radu Afrim e intitulată TEATRO LÚCIDO LA MALUL INFINITULUI și se joacă la Teatrul de Stat din Constanța. Spectacolul este o fantezie tipic afrimiană, în care sunt incluse și trei povestiri contemporane: Vizită în casa unui bărbat în absența soției sale de Adriana Bittel, Variabila Dostoievski de Bogdan Răileanu și Țâțe de Doina Ruști.
În stilu-i specific, Radu Afrim a pus în scenă un spectacol în care a încorporat și povestirea Tâțe, cu un imaginar care duce spre zonele misterioase ale subconștientului. Premiera a avut loc pe 4 aprilie, la Teatrul de Stat din Constanța.
Fragment din povestire… „Apoi se întâmplase atingerea. Bărbatul nu mai avusese răbdare ca ea să-i dea o nouă plantă, ci întinsese pe neașteptate brațul spre lădița de plastic, iar în drumul lui, își lovise dosul palmei de sânul ei. Fusese o atingere fulgerătoare, aproape de nesesizat, dar care îi electrocutase creierul și o făcuse să audă pentru prima oară glasul ascuns în măruntaiele muntelui. Știa că ar fi trebuit să-i fie jenă, dar nu îndrăznise să-l privească, simțind că e roșie ca un drapel muncitoresc. Apoi continuaseră să pună flori, în timp ce el îi povestea cu voce joasă, conștient că numai pentru ea vorbește.
—O așteptam seara lângă salcie și cum îi vedeam rochița albă, ieșeam din întuneric și-o luam în brațe și-o lipeam pe zidul blocului. Poate-o cunoști?
—Dacă-mi spui cum o chemă, încercase Sabina, cu voce la fel de stinsă, continuând să privească pământul tihnit.
—Cum o cheamă, cum o cheamă! Păi pe tine cum te cheamă?
—Pe mine? Era atât de surprinsă, ca și cum abia atunci s-ar fi simțit cu adevărat deranjată, încât, uitând de jena anterioară își ridicase privirea spre el. Atunci îi văzuse cu adevărat ochii aproape verzi, care se topeau pe măsură ce el îi vorbea, strecurându-se ca niște râuri de miere în sufletul ei topit și cleios.
Când i-a spus cum o cheamă, el i-a întins mâna ca unui camarad, rostindu-și la rândul lui numele, care se ridicase spre cer ca un parfum evaporat: Ginel.
Și atunci se întâmplase a doua oară. O apucase de umeri, ca să treacă ușor în cealaltă parte, iar din înălțimea umărului ei, lovise cu degetele sfârcul îngrozit și doritor al sânului ei. Din momentul acesta nu mai făcuse decât să aștepte următoarea atingere. Îi tremurau puțin genunchii și în locurile cele mai obscure ale corpului ei se anunțau inundații . Dar gândul înecului era mai presus decât toate celelalte dorințe. Întreaga viață se reducea brusc la nevoia disperată ca el să mai întindă măcar o dată mâna spre sânii ei, pe neașteptate balonați și aprinși.”
18 aprilie
Totul a început în aprilie, lună care vine mereu cu mofturi și flori, fiind de regulă nehotărâtă, plină de perfidii și uneori chiar aducătoare de ploi și ninsoare, dar mai ales cutreierată de un vânt aspru, care taie în carne. Sub apăsările ei se spulberă florile prunilor și dintre toate, în aprilie apar și niște ființe uitate de lume, pe numele lor mărmănjici. Unii spun c-ar fi fost ajutoarele zeiței Demeter, dar e posibil să fie doar mituri.
22 aprilie
După Sf. Gheorghe încep plimbările, iar ale mele sunt prin București, în căutarea vechii străzi Murta, pe care am mai căutat-o demult, alături de o mâță albă și de un francez curios. Nu mâine, pentru că e ziua eroului, terminată cu un balaur mort și cu premiera Adrianei Irimescu, dar de joi încolo bat străzile, ca s-o aduc acasă pe Ferenike, ascunsă de-o săptămână într-o casă din strada Murta.
22 aprilie
Ce este adevărat? Totul. Dar la fiecare pagină mai este loc de alte părți ale lui, de alte detalii. Niciodată nu poți să spui toate părțile importante, nici când răspunzi la întrebările care cer un răspuns scurt și fără dubii, de genul da sau nu. Chiar și-atunci există un da cu jumătate de gură, un nu urmat de adverbele îndoielii.
28 aprilie
Vine luna mai, o lună bună pentru plimbări, care pentru mine încep de astăzi, la un eveniment de top, organizat de Universitatea din București, cu lume multă, preocupată de traduceri, în special de versiunile lui Zogru în franceză, italiană, spaniolă. Apoi vine vacanța mică, de 1 Mai, urmată de evenimente sociale și imediat după aceea, plec spre Oradea, Cluj, Alba Iulia și alte locuri minunate de peste munți, din când în când întorcându-mă la București, de exemplu, pentru conferințele Humanitas de la Ateneu sau pentru alte întâlniri specifice lunii mai, când prin orașe încep să zboare glolele lui Zogru și să iasă din pădure neamul Lecu, împreună cu toți prietenii lor din Homeric. Ca să nu vă mai spun că luna mai se încheie cu târgul de carte, unde Ferenike are întâlnire cu Palatanos și Sălbatica, doi prieteni vechi.
29 aprilie
Ce carte țin în mână? E ficțiune. Are copertă albastră. Dacă o deschizi scrie așa: „Prima impresie era că-ți zice: vino și ia-mă, pe viață voi fi a ta. Cu toate astea, exista ceva analitic, care mă punea în alertă. Nu vedeam mai departe de animația asta, scoasă în față. Or, în culisele scenei se petreceau lucruri, era viața, la care nu se putea ajunge decât cu vărsare de sânge.”
2 mai
Unde se deschide cartea… Îmi plac lecturile la întâmplare. Chiar și în vremurile astea, un minut de lectură, fără pregătire, fără selecție, mă repune pe linia de plutire. Luna mai, cum am zis, e pentru călătorii. Din oraș în oraș, cu Ferenike, printre speranțe, liste și aranjamente de tot felul, ce poate să facă un scriitor? Să pășească fără grabă, gândindu-se la cenușa imperiilor, iar o dată pe zi să deschidă cartea, la întâmplare.
5 mai
Unde se deschide cartea… Un minut de lectură, înainte de-a ieși prin târg. Cald, orașul la fel, nemăturat, cu ecourile zilei de ieri, cu aceeași lumină a sudului, a plăcerilor pe care nu trebuie să le votăm la comun, iar undeva, pe Lipscani, cineva a uitat o carte albastră din care se ridică aburii albi, ai despărțirii de ea.
8 mai
După aproape patru ani, am avut chef să scriu din nou. Așa a luat naștere Ferenike, terminat la început lui 2024. În urma lui a rămas o dorință inexplicabilă, de a experimenta în continuare zona confesiunii. Voiam să știu mai mult despre Mițulica, personaj din Ferenike, aveam nevoie de detalii, pe care le-am aflat creând un nou personaj. Așa a apărut Carol, adolescenta din Zavaidoc în anul iubirii. Cele două romane sunt legate tehnic, sunt romane de confesiune. Această experiență nu mi-a fost de ajuns. Mi-ar fi plăcut să sondez și alte detalii biografice ale Mițulicăi. Rămâneau anii 50, care au decis comportamentul de mai târziu al personajului. Așa că am scris un alt roman, care a apărut zilele trecute, intitulat Sălbatica. Cele trei romane, scrise într-un an, sunt conectate, din punctul meu de vedere fac parte din aceeași experiență scriitoricească și sunt legate de un personaj-cheie din Ferenike, anume Mițulica. De la ea pornesc întrebările mele, pe proiectul ei existențial se sprijină însăși personajul titular, Ferenike, demonul meu. Cam despre asta am vorbit cu Maria Capelos, recent, pentru Oficiul de știri…
Doina RUȘTI este una dintre marile prozatoare contemporane, apreciată pentru forța epică, pentru originalitatea și erudiția romanelor sale și a primit cele mai însemnate premii literare românești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
