Mi-l amintesc din manuale, mi-l aduc aminte în vitrina de la subsol, unde se află comorile vechi. Ultima oară l-am văzut în 2018, cred, pe vremea expoziției dedicate Primului Război, când Cristina m-a plimbat puțin prin muzeu, ca să nu-l uit. E o imagine dintre cele topite printre file de manual și figuri de profesori, e printre acele obiecte care îți modelează imaginarul, fără să vrei. Ba chiar e o figură de care vrei să scapi, pe care ai asimilat-o alături de alte obligații de trib. Nici măcar nu l-ai alege, dacă ai avea de luat cu tine un număr limitat de imagini, într-o călătorie fără întoarcere.
Dar știind că nu mai există, dintr-o dată îți pare rău, te prinde din urmă ceața neagră a disperării, care vine odată cu moartea părinților, cu despărțirile capitale, cu bombardarea unei clădiri. Și mă gândesc la Notre-Dame, care, lovită, plânsă de tot mapamondul, a fost reparată în timp record. După coiful nostru presimt că nu va avea cine să lăcrimeze, că nu va fi reconstituit vreodată. Ăsta a fost norocul lui. La revedere, coifule! Ochii tăi desenați de o mână dispărută demult, mă vor bântui până la capăt și vor dispărea odată cu mine.
Nu mă îndoiesc că în situația dată, ca de obicei, nimeni nu va fi pedepsit pentru pierdere. De altfel, cred că perioada asta, prin care trecem, nici nu va fi consemnată în istoria viitoare. Peste o mie de ani va exista o istorie, cum s-a mai întâmplat, poate nu una de manual, ci în imagini, ludică, imersivă. Permisivă. Oricum, va fi o istorie născută din aspirațiile de-acum, naive și vagi, de-a avea o istorie. Mă și văd de altfel plimbându-mă printr-o nesfârșită incintă, o clădire pe care scrie cu litere de neon: asta este istoria, puteți să luați parte la faptele ei. Iar acolo, în clădirea inundată de luminile altui timp, vei putea să încerci o mitralieră arhaică, să pipăi o lenjerie care a decis revoluția vestimentară, să cânți Oda Bucuriei, pe ce versuri vrei tu. E posibil să existe și o oglindă a iluziilor, prin care se perindă portretele unor eroi, mari patroni ai unei stări endemice de lehamite. Iar printre toate astea, ar putea să plutească niște ochi mari, desenați pe o frunte, ca relicve ale creatorilor de iluzii.
Vreau să spun că în ciuda dezastrului, există un tipar rezistent, un fel de venerație pentru perfectul compus. Așa cred, ori spun și eu ca Annaud, regizorul care a făcut un film despre incendiul Catedralei Notre-Dame. Întrebat care e cel mai important lucru rămas după catastrofă, a răspuns fără ezitare: „speranța”. Deși sună retoric, speranța asta e mereu acolo, în cutie, în sertarul secret, în ADN-ul uman. A mea se leagă de rezistența imaginarului.
Poate că tezaurul dacic e topit, undeva, într-un beci olandez, dar ochii holbatului vor reapărea periodic, în minta artiștilor, în atitudinea conducătorilor, în faptele mărunte ale tâlharilor, în tupeul stăpânilor, în fine, veghind jocurile de noroc și faptele demne. Peste tot. Iar într-o noapte îi va visa un om tânăr și avântat, poate analfabet, în tot cazul indiferent la istorie și valori, și, considerându-i parte a revelației lui, îi va desena iar, pe frontispiciul unui site de vânzări.
Text preluat din „Revista FICȚIUNEA”, partener media cu Gazeta Dâmboviței…
Doina RUȘTI este una dintre marile prozatoare contemporane, apreciată pentru forța epică, pentru originalitatea și erudiția romanelor sale și a primit cele mai însemnate premii literare românești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
