Când un om se îmbolnăvește îi este schimbat numele, pentru ca boala să nu-l mai găsească. La un moment dat al vieții și eu mi-am schimbat numele, încercând un act misteric, de reinventare. A da nume este un mod de a stăpâni. Numele clarifică, ordonează, face accesibile locuri, lucruri și mai cu seamă persoane. Pentru mine, renunțarea la numele moștenit a fost mistică, pe noul nume, cel de acum, construindu-mi un traseu existențial nou, alt mod de prezentare și chiar alt stil de a scrie.
Deși numele adoptat mi-a consolidat încrederea în mine, am avut mereu conștiința că niciun nume nu oferă stabilitate; poate fi schimbat, modificat, aglutinat în altele. Oamenii au predispoziție spre definirile sintetice și de aceea denominarea constituie pentru mulți un privilegiu. O lume străină, în care nu sunt cunoscute numele lucrurilor, inhibă, intimidează și adeseori decide înfrângeri devastatoare. Din contră, lucrurile știute încurajează acțiunea și determină comportamentul dezinhibat al învingătorului. Cu atât mai mult, când poate să dea nume elementelor lumii, omul capătă un sentiment de stăpân, de „naș”, a cărui autoritate este oficializată prin actul numirii.
Numele este un cod cunoscut de emitent și înțeles timid de cel numit. Iar un cod pretinde o asociere la secretul care îl susține. În tradițiile românești, există superstiția că numele constituie o cheie care îi permite străinului nepoftit să pătrundă în lumea intimă a individului. Din acest motiv, un om bolnav își schimbă numele pentru ca boala să nu-l mai găsească, iar altul, amenințat de primejdie, nu răspunde când este strigat de vampir, care doar astfel poate să-l ia în posesie. Nu întâmplător, în mitologia românească, arhetipul acesta al ieșirii din tiparele vieții și ale morții se individualizează ca „strigător” și spărgător de cod. El rostește numele omului, iar dacă acesta, cuprins de slăbiciune, răspunde, strigoiul îl ia în stăpânirea lui.
Așadar, cel care cheamă pe nume nu face doar o invitație nevinovată și seducătoare, ci își exercită puterea de a-l înrobi pe cel chemat, pentru că a-i spune numele este ca și cum l-ar lăsa fără apărare, descoperit și neputincios. Atâta timp cât numele este necunoscut, sunt neștiute și coordonatele ființei care îl poartă. În același sens, anumite zeități silvestre, precum ielele, pot fi evitate atâta timp cât nu sunt numite.
Când am renunțat la numele strămoșilor m-am simțit eliberată, ieșită dintr-un proiect pe care nu-l concepusem eu. A fost o mică victoriei în conflictul meu cu autoritatea, cu legile. Nimic nu încălzește mai mult sufletul omului decât particularizarea lui în masa de indivizi, iar rostirea numelui constituie mijlocul cel mai simplu de-a o face. Pe lângă acesta, mai există și un sens al subordonării blânde, pentru că cel strigat pe numele său intim se situează dintr-odată într-un plan familiar, într-un univers al legăturilor fără protocol.
Descântecele pun la baza vindecării numirea ritualică a părților vătămate. De pildă, într-un text publicate de Sim. Fl. Marian, sunt numite pe rând toate părțile corpului pe măsură ce descântătoarea atinge fiecare zonă. Răul însuși are nume. Dar și blestemul aruncat pe capul cuiva este interpelat cu numele unui conducător de oști: Căpitanul Anton. El este războinicul și desigur, e musai să aibă nume. Vrăjile sunt trimise și ele totdeauna pe numele adevărat al celui vizat.
Aceste credințe vin din sugestiile pe care le creează numele în plan social. El este un hotar labil care etichetează ființa și o situează într-un spațiu cert, dar totodată, numele nu este decât un cod care poate fi schimbat, modificat, radiat. Iar odată cu dispariția lui, se stinge și istoria individului ascuns sub nume.
De aceea poate că numele se înscrie printre cele mai des excluse cuvinte, printre cele mai des uitate. În afazia progresivă, pe prima treaptă se află dispariția numelor proprii, apoi a substantivelor comune și abia după aceea a adjectivelor și a verbelor.
Numele insului se modelează odată cu istoria lui și în funcție de modul în care este receptat de fiecare. Al meu este o carcasă în care m-am ascuns.
În general, un nume are un sens precis. Nu conține doar codul existențial, ci și forța de a răzbi în lume. Exprimă dorința unei situări privilegiate: Darul Zeilor (Teodor), Cel ales (Alexandru), Încununatul (Ștefan). Numele meu de adopție înseamnă A Rusoaicei. Eram în plină eră comunistă, iar numele moștenit mă incomoda: era lung și rima cu toate numele terminate în -escu, epidemice, artificiale. De la scriitorii de manual la conducătorul iubit, toată populația importantă avea un nume ca al meu, cu terminație lungă și șerpuitoare, o hermă genitivală care se târa în neștire printre blocurile cenușii. Voiam să evadez și n-aveam unde. Înțelesesem în fine că oriunde aș fi fugit, rămâneam parte neînsemnată din proprietatea cuiva. Și-atunci mi-am ales coaja în care încăpea ironia situației mele.
Numele este ecusonul, titlul ori inscripţia de avertizare. Într-o baladă populară (culeasă de Candrea), singura dorinţă a unei mame căreia i-a murit fiul este să-i perpetueze numele: Barbule, Bărbucule/ Semăna-ţi-aş numele/ Prin toate grădinile. Căci numele exprimă în modul cel mai succint toată istoria unei ființe.
Uneori, deasupra numelui se află un paznic, un patron, niște arhangheli. Cum numele meu e fără paznic și sfinți, l-am ascuns bine, în fiecare dintre romanele mele, criptându-l cu un cod, preluat dintr-o hartă medievală.
Doina RUȘTI este una dintre marile prozatoare contemporane, apreciată pentru forța epică, pentru originalitatea și erudiția romanelor sale și a primit cele mai însemnate premii literare românești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
