15 septembrie.. Am parcurs scările, care erau multe și largi, am ocolit smochinii și-am ajuns în spatele casei, la ușa cu pantă. Asta mi-a venit azi în minte, dând de smochinul din fotografie, care pare domesticit, un smochin nu foarte bătrân, de pe o stradă nu departe de Foișor. Chiar și-așa, ținut la poartă, plantat în scopuri ornamentale, n-a uitat să vorbească. Și dacă-ați ști câte lucruri povestește un smochin scos în stradă! Mie mi-a spus un secret despre ușa din Ferenike.
16 septembrie… Haire, Didaskale! Cel mai bun profesor al meu a fost Gheorghe Badea. De la el am învățat latină și greacă veche dar mai presus de orice valoarea argumentului și rafinamentul mișcării printre idei. Eram în liceu, iar el era un prof înalt, în costum gri, cu o servietă enormă în mână, încât te așteptai s-o ia spre gară, nici într-un caz spre sala de clasă.
Așa venea zilnic, impunător, mi se părea, ajungea în dreptul catedrei și depunea servieta, din care, timp de câteva ore, ieșeau cărțile: dicționare, ediții franțuzești, luate din anticariate, reviste, uneori fragmente decupate de undeva, literatură nouă sau veche. Erau cărțile în care ne uitam când făceam o traducere colectivă, enciclopediile în care căutam scriitorii obscuri, dar tot în gențoi erau și cărțile-recompensă, pe care ni le făcea cadou pentru varii motive: că ai ales un argument remarcabil, că ai învățat declinarea sau că ai reținut un dicton, că ai scandat cu participare intelectuală, că te-ai uitat în ochii profesorului, în mod demn, chiar dacă nu știai aoristul etc. În fine, profesorul Badea era inepuizabil, când venea vorba de recompense, și generos peste limită. Desigur, pe fiecare carte scria ceva personal, ca să ții minte pentru ce ți-o făcuse cadou. Orice lecție era un demers cultural, iar exercițiile gramaticale se întregeau cu excursii prin literatura contemporană, câtă era ea. Avea un mod de-a te duce cu zăhărelul de la Aristotel, la Psiheea și de-acolo la Suetoniu, ca dintr-odată să scoată un volum de Ion Vinea și să citească un paragraf, pe care îl traducea în greacă, să ascultăm cum își păstrează cadența literatura care e literatură, ori în alte cazuri, cum se pierde cu totul importanța cuvântului. Acum îmi dau seama că în liceu cel mai mult timp l-am petrecut cu profesorul Badea. Aveam șase ore de latină și patru de greacă pe săptămână, iar după ore rămâneam la traduceri, în mod voluntar. Era erudit, gata să-ți arate călătoria unui cuvânt, din sanscrită, de-a lungul timpului, mototolit prin puste, cocoloșit în peșteri și cățărat pe un munte, în fine, îi vedeam tot traseu, se topeau secolele, ca apoi același cuvânt, trecut prin multe, să moară executat pe fila caietului meu, ucis din greșeală, din neatenție, cum zicea el. Când se ivea ocazia, ne încolonam să ajungem la vreo conferință, unde aveam locuri rezervate în primele rânduri, faceți loc, zicea plasatoarea, să treacă în față, sunt elevele profesorului Badea, au rezervat de săptămâna trecută. Târziu am aflat că scria poezie, dar deja pierdusem legătura cu el. După ’90 a predat la facultate, iar anul trecut a plecat în țara ideilor. În urma lui au rămas dicționare de greacă, dar mai ales studii teologice și un număr important de discipoli, care i-au șoptit la plecare, haire, didaskale! Astăzi am căutat albumul de la sfârșitul liceului și abia acum am realizat că era foarte tânăr, ceea ce îmi întărește încă o dată credința că nimic nu se compară în lume cu entuziasmul din tinerețe al unui dascăl. (Articol apărut în Revista FICȚIUNEA, partener media cu Gazeta Dâmboviței)
*
17 septembrie… Despre vise și Ferenike, la ora 12, in holul teatrului, neapărat dichisiți de întâlnire
Sâmbătă, 27 septembrie, de la ora 12.00, are loc lansarea romanului „Ferenike”, participă Georgeta Fodor și Bogdan Rațiu. Evenimentul va fi moderat de Gabriela Maaz. „Vie, curgătoare (ca râul din carte, pe malul căruia Doina Ruști își construiește propriul Macondo, un loc în care nimeni n-are voie să se uite la ceas), povestea din Ferenike cucerește prin culoare și ingeniozitate. Întâmplările și locurile, casa și moara, fântâna, lucrurile (oricât de mari, oricât de mici), pământul, apa, deși pare că au corespondent autobiografic unic, fixat în real, se deschid toate înspre simbol și (uneori) fantastic. Iar personajele, cu nume de la pitorești la stranii, sunt o galerie de tablouri pictate față-spate, realitate și ficțiune. În mijlocul lor, privindu-i cu ochii de atunci și de-acum, e o fetiță care poartă rochii pe poalele cărora sunt scrise toate numele care i-ar fi plăcut în locul celui primit.“ – Lidia Bodea…
*
18 septembrie… Cronică la „Ferenike” în România literară: „Veacul cu spinarea frântă” de Angelo Mitchievici. Citește articolul integral aici: https://romanialiterara.com/…/veacul-cu-spinarea-franta/ Cartea este disponibilă în librării și online, și pe LibHumanitas.ro
#Humanitas #Humanitas35deani #DoinaRuști #Ferenike #Literatură
Doina RUȘTI este una dintre marile prozatoare contemporane, apreciată pentru forța epică, pentru originalitatea și erudiția romanelor sale și a primit cele mai însemnate premii literare românești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
