25 octombrie… O călătorie literară la Roma și Torino… Povestirile stranii din Nostalgia lui Cărtărescu, viziunea lui Patapievici despre lumea lui Dante și aventurile lui Zogru, din romanul meu omonim au fost, în mare, subiectele discuției. (2025-10-24)
Roma
Cum ieși din Fiumicino, te izbește aerul tihnit al Romei. Nu e vorba despre o calitate demonstrată științific, ci despre un ozon întreținut de mii de suspine. Bineînțeles, din depărtări suflă marea și se alintă soarele, iar pe străzi sunt înfloriți trandafirii de mai. Hotelul Principessa Isabella e nu departe de Grădina Borghese, o clădire veche, cu ziduri groase și cu o mică terasă la fiecare cameră. A mea era împodobită cu leandri, ceea ce-o făcea să semene cu un patio, mai ales că dincolo de ea se ridicau misterioase zidurile altei clădiri. De-aici coboară Via Veneto, apărată de platani bătrâni. Luând-o la picior nici nu-ti dai seama când ajungi la Fontana di Trevi, unde m-am abținut să mai arunc vreun ban, nu de-alta, dar anul trecut am lăsat destule dorințe acolo. Într-un cot al Tibrului (Tevere, de fapt) e Casa delle Letterature. Clădirea, deschisă spre Piazza del Orologio, nu e cine știe ce în comparație cu valoarea ei artistică. Înăuntru, într-o grădină interioară, zeci de tineri citesc, risipiți printre tufe, iar în sălile din jur se discută despre cărți. VIDEO
La o astfel de întâlnire am ajuns și eu. Fundația Bellonci a invitat trei scriitori români: Mircea Cărtărescu, H. R. Patapievici și eu. Inițial am crezut că este o altă chestie formală, ca multe alte întâlniri, dar lucrurile s-au derulat în mod neașteptat. Cititorii, în bună parte elevi de la câteva licee din Roma, erau avizați, căci primiseră cărțile noastre cu două luni înainte. Așa că întrebările au fost punctuale, mai cu seamă că organizatorul era el însuși un om al cărților: Stefano Petrocchio. Un bărbat înalt, impunător prin bunăvoința față de interlocutor, generos și răbdător ca un domn din secolul trecut, mi-a plăcut de la prima frază. Treptat, s-au umplut și coridoarele, căci în afară de publicul prestabilit, au apărut și profesori, masteranzi, bursieri români, studenți de la Universitatea Sapienza, câțiva reprezentanți ai Accademiei di Romania, presă. Pentru mine, de departe cel mai surprinzător participant a fost Carlo Pulsoni, prestigios profesor de limbi romanice la Universitatea din Perugia, venit special să mă cunoască. Și încă regret că n-am apucat să-i spun cât de fericită m-a făcut. Povestirile stranii din Nostalgia lui Cărtărescu, viziunea lui Patapievici despre lumea lui Dante și aventurile lui Zogru, personajul meu din romanul omonim, au fost, în mare, subiectele discuției. Oana Boșca, de la Universitatea București, a făcut traducerea din și în italiană.
Dar o călătorie literară nu e niciodată doar un eveniment dintr-o sală plină ochi. Afară, pe străzile Romei, pe lângă zidurile bătrâne, prin dughenele cu pereți atât de groși încât telefoanele își pierdeau semnalul, peste tot, de fapt, se întâmplă la nesfârșit acele mici evenimente care fac parte din orice călătorie, mai cu seamă dintr-una cu scop declarat. Aproape la fel de importantă ca întâlnirea cu Stefano Petrocchio, a fost și prima noapte la Roma. Nu știu ce-au făcut ceilalți scriitori, eu m-am întâlnit cu Magda Nica, pictoriță și creatoare de bijuterii, care m-a dus în MoDerna, o trattoria boemă, frecventată de artiști, în special din zona filmului, unii dintre ei foarte cunoscuți, ca Woody Allen. Punctul de atracție al restaurantului este mâncarea personalizată. Bucătarul este, firește, un artist și… este român. Îl cheamă Liviu Dotcos. Mie mi-a făcut 16 feluri diferite, pachețele gen maki, cele mai multe vegetariene sau asezonate cu mușchi fraged de vițel, între care, desigur, rulourile din peștele-spadă mă exprimau cel mai bine. Dar nu mi-a gătit, așa, la o primă vedere, ci după o analiză începută încă de la prânz. Platanii uriași, străzile întrerupte de trepte, piețele ca niște bule de aer și, bineînțeles, compania Elenei Postelnicu și a reportofonului ei, mi-au umplut cea de-a doua zi în Roma. Iar acum, privind în urmă, îmi apar imediat în minte zgomotele străzii, bărbații cu sacouri negre și vitrinele pline de cărțile lui Niccolò Ammaniti.
Torino
Salone del Libro di Torino este cel mai cald târg de gen. Anul acesta România a fost țară invitată. Aici am lansat L’omino rosso. Standul de anul acesta a fost în alb și negru, sofisticat prin simplitate, fără afișe de scriitori, fără coperți de carte. Pe pereții asimetrici se puteau citit doar trei cuvinte: România și Librăriile Humanitas. Desfășurarea de forțe a fost uriașă. Presa (Pro TV Internațional, TVR, Radio Actualități, Agerpres), o parte a Catedrei de Italiană de la Universitatea Bucuresti, plus directorul ICR, HR Patapievici, elegant, seducător și nemișcat din stand, ceilalți organizatori, de la ICR Veneția, între care neobositul Mihai Stan, un om în stare să coordoneze o sută de activități în același timp, au făcut ca totul să arate ca la o țară invitată de onoare.
Ziua mea importantă a fost vineri. În mișcarea uriașă a târgului, l-am zărit pentru câteva clipe pe Paolo Giordano. Laureat cu Strega, e deja un prozator cu mulți fani, care îl strigau prin târg, emoționați să-l vadă în carne și oase. M-am oprit și eu să casc gura: Paolo e foarte tânăr și shakespearean. Apoi l-am întâlnit pe Marco Cugno, binecunoscutul profesor torinez, care este în fiecare an sufletul manifestărilor românești. Protocolar, îndrăgostit de oameni și atât de generos, la fiecare întâlnire, Marco îmi aduce aminte de acea parte a lumii stabilă și parfumată. Venea la lansarea Omuletului roșu.
Standul României a avut anul acesta un fel de foișor, de fapt, o sală spațioasă, ornată cu portretele scriitorilor prezenți în târg și dotată cu aparatură de proiecție. Aici s-au desfășurat toate evenimentele românești. L’omino rosso era deja intrat pe mâinile lui Marco Dotti, aflat în culmea vervei. Dotti este jurnalist la Il Manifesto si profesor la Universitatea din Pavia, specializat în literatură comparată. Dar nu el a început discuția, ci editoarea cărții, Sabina Trzan, completată de Roberto Merlo, traducătorul cărții, profesor la Universitatea din Torino. Abia după aceea s-a desfășurat Marco, a cărui opinie pozitivă m-a emoționat pe loc. Bineînțeles, lansările sunt numai cu vorbe de laudă, ca și la noi, așa că ar fi fost chiar anormal să nu mă simt bine. Invitații mei erau în mod evident interesați de tema lumii virtuale, pe care o tratează romanul, iar mărturisirea că în realitate chiar m-am măritat cu hackerul din roman, a stârnit oarecare rumoare, devenind chiar titlul unei știri. Surpriza lansării au constituit-o niște tipi de la o revistă literară de avangardă, din Milano. Atrași de filmul de prezentare a romanului, au rămas la lansare și mi-au luat un interviu. În plus, m-am întâlnit cu Norman Manea și mi-a spus niște cuvinte atât de frumoase, care mi-au omorât pe loc orice discurs. De altfel, scriitorii mari, cu bunăvoința lor, zeiască, au fost un fel de emblemă a standului. Mircea Cărtărescu a stat la aproape toate evenimentele. În afara târgului, Torino e un oraș aproape liniștit. Piețele păzite de clădiri de secol XIX, statuile risipite, Muzeul Egiptului, fără rival în Europa, și Muzeul Cinematografiei sunt numai câteva dintre lucrurile care îmi vin imediat în minte, gândindu-mă la Torino. Și mai e ceva: în stațiile de metrou, pe outdoor-urile enorme din oras, apărea din când în când imaginea standului României, cu mențiunea de țară invitată.
În Torino trăiesc 80.000 de români, așa că este imposibil să mergi mai mult de 10 minute și să nu auzi limba română răsunând pe străzi. (Publicat în Ziarul de Duminică)
*
28 octombrie… A Literary Journey through Rome and Turin… Evenimente…
Rome
As soon as you step out of Fiumicino, you’re struck by the tranquil air of Rome. It’s not something measurable by science, but rather an ozone nourished by thousands of sighs. From afar, the sea breathes, the sun caresses everything, and on the streets the May roses are in bloom. The Principessa Isabella Hotel stands not far from the Borghese Gardens, an old building with thick walls and a small terrace for each room. Mine was adorned with oleanders, making it look like a patio – especially since, beyond it, the mysterious walls of another building rose. From here, Via Veneto descends, guarded by ancient plane trees. Walking down, you hardly notice when you reach the Trevi Fountain, where I refrained from throwing another coin – after all, last year I left plenty of wishes there. In a bend of the Tiber (or Tevere, as the locals say) lies Casa delle Letterature. The building, opening onto Piazza dell’Orologio, may seem modest at first glance, yet its artistic value is undeniable. Inside, in an inner garden, dozens of young people read scattered among the shrubs, while in the surrounding rooms, conversations about books unfold. (VIDEO)
I arrived there for such a meeting. The Bellonci Foundation had invited three Romanian writers: Mircea Cărtărescu, H. R. Patapievici, and… me. At first, I thought it would be just another formal event, but things took a surprisingly warm turn. The readers – mostly high-school students from several Roman lyceums – were well prepared, as they had received our books two months earlier. Their questions were precise, and the organizer himself, Stefano Petrocchio, was a man of letters: tall, courteous, radiating the patient elegance of a nineteenth-century gentleman. I liked him instantly. Gradually, the corridors filled up too, for besides the official audience, professors, master’s students, Romanian scholarship holders, students from Sapienza University, representatives of the Accademia di Romania, and members of the press appeared.
For me, the most surprising participant was Carlo Pulsoni, the distinguished professor of Romance languages at the University of Perugia, who came especially to meet me. I still regret not telling him how happy that made me.
The discussion touched on Cărtărescu’s Nostalgia, Patapievici’s interpretation of Dante’s world, and Zogru, the central figure of my eponymous novel.
Oana Boșca, from the University of Bucharest, interpreted between Romanian and Italian. But a literary journey is never confined to a crowded room. Outside, on the streets of Rome -along its ancient walls, in the small shops with such thick stone that phones lost their signal -everywhere, really, the small, perpetual wonders of travel unfolded.
Almost as memorable as meeting Stefano Petrocchio was my first night in Rome. I don’t know what the other writers did; I met Magda Nica, a painter and jewelry designer, who took me to MoDerna, a bohemian trattoria frequented by artists, many from the film world – among them, it’s said, even Woody Allen. The restaurant’s main attraction is its personalized menu. The chef, naturally, is an artist himself – and a Romanian. His name is Liviu Dotcos. He prepared sixteen different dishes for me, most of them vegetarian or with tender veal, delicate little rolls of swordfish among them. But before cooking, he studied me carefully – his analysis had begun already at lunch.
The huge plane trees, the streets broken by stairs, the piazzas like air bubbles, and, of course, the company of Elena Postelnicu with her recorder filled my second day in Rome. And now, looking back, I immediately recall the city’s sounds, the men in black jackets, and the bookshop windows gleaming with Niccolò Ammaniti’snovels.
Turin
The Salone del Libro di Torino is the warmest of all book fairs. This year, Romania was the guest country of honor – and it was here that I launched L’omino rosso. The Romanian stand was all in black and white – sophisticated in its simplicity, with no author posters or book covers. On the asymmetrical walls, only three words could be read: Romania and Humanitas Bookshops. The organization was impressive: press (Pro TV International, TVR, Radio Actualități, Agerpres), the Department of Italian from the University of Bucharest, the elegant and tireless director of the Romanian Cultural Institute, H. R. Patapievici, who never left the stand, and the organizers from the Venice branch of ICR, including the indefatigable Mihai Stan – a man capable of coordinating a hundred things at once. Everything looked truly worthy of an honorary guest nation.
My important day was Friday. In the fair’s huge bustle, I caught sight of Paolo Giordanofor a few moments—the Premio Strega laureate, already a celebrated prose writer, surrounded by fans calling his name, thrilled to see him in the flesh. I stopped too, staring: Paolo is very young and Shakespearean. Later I met Marco Cugno, the well-known professor from Turin, the soul of Romanian events every year. Formal, kind, and generous, he always reminds me of that stable and fragrant corner of the world. He came to the launch of The Little Red Man (L’omino rosso).
This year, Romania’s stand had a sort of pavilion – actually a spacious hall decorated with portraits of the participating authors and equipped with projection gear. All Romanian events took place there. L’omino rosso had already found its way into the hands of Marco Dotti, in the height of his verve. Dotti, a journalist for Il Manifesto and professor of comparative literature at the University of Pavia, did not open the discussion – the publisher, Sabina Trzan, did, followed by Roberto Merlo, the book’s translator and professor at the University of Turin. Only after them did Dotti launch into his commentary, whose generous appreciation moved me deeply.
Of course, book launches are always full of praise – it would have been abnormal not to feel happy. My guests were evidently intrigued by the novel’s theme of virtual worlds, and my confession that I had actually married the hacker from the story caused a ripple of laughter, even becoming the title of a news piece.
The surprise of the launch was a group of avant-garde literary journalists from Milan. Drawn in by the book’s video trailer, they stayed for the presentation and interviewed me afterwards. Later, I met Norman Manea, who said such beautiful words that they instantly silenced any speech of my own. In fact, the great writers, with their almost divine kindness, were the emblem of our stand – Mircea Cărtărescu attended nearly every event.
Outside the fair, Turin is a nearly tranquil city. Its squares are guarded by nineteenth-century buildings; its statues are scattered across elegant avenues; the Egyptian Museum -unmatched in Europe – and the Museum of Cinema are the first things that come to mind when I think of Turin. And there was one more sight: at metro stations and on huge outdoor billboards appeared, now and then, the image of the Romanian stand, marked “Guest Country of Honor.”
Some eighty thousand Romanians live in Turin, so it’s impossible to walk more than ten minutes without hearing your native language echoing through the streets.
This English version was translated and revised for international readers in 2025. Originally published in Ziarul de Duminică (Romania)
*
1 noiembrie… Ferenike trece prin grădini, mereu dup-amiaza, și se întâlnește cu o pasăre albă, care o duce aiurea, de exemplu, pe 8 noiembrie va fi la Focșani, la Marele Târg. Dar din grădina asta e și o poartă care duce aici: https://doinarusti.ro/roman/ferenike/
*
1 noiembrie… Mă simțeam singură și culmea e că cel mai dor mi-era de Platanos, pe care mă gândisem că îl voi descoperi repede, la cât era de înalt. Și mi-am adus aminte de bibliotecă, de Caietul vărgat și de tatăl lui, bibliotecarul bărbos. Abia atunci mi-am dat seama că nici nu știam cum îl cheamă. De cine aveam să întreb?
Doina RUȘTI este una dintre marile prozatoare contemporane, apreciată pentru forța epică, pentru originalitatea și erudiția romanelor sale și a primit cele mai însemnate premii literare românești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
