9 martie… Unde ieșim azi? spuneți-mi niște locuri bune pentru a opta zi: plimbări, cafenele, case de sticlă și grădini, în fine, locuri pentru plăcerile lui Marțol și ale celorlalți zei, care au deschis poarta. Am auzit că ar fi un local nou prin zona Unirii: ce știți despre asta? Cineva scria ieri, pe frunzele din rețele, că s-ar fi umplut Dâmbovița de flori și de zâne. Nu cred. Dar nu e de ajuns îndoiala mea, ci aici e nevoie de papuci noi, de o malotea albă și de un drum până acolo. Vasăzică, ne vedem într-o oră pe chei?
*
10 martie… Zburătorii… Pantofii din mintea mea sunt în primul rând cei din romanul Paturi oculte, numeroșii pantofi adunați într-o cameră a copilăriei. Cum spun pantofi, cum îmi apare în minte camera, luminată prin storuri de bambus, văd umbrele unor roșcovi. Și mai ales, prind consistență pantofii unici, zburătorii, pe care i-am iubit mult. Ce-mi amintesc? Erau din piele gri, fină. Cu talpă înaltă, din cauciuc tare. Decoltați mult, cu bot rotunjit. Făceam un balans pe vârf și călcâi și pluteam pe deasupra orașului. Platformele aveau siluete de balerine, nu de butuci, cum au început să se facă după aceea. Cred că veneau de prin anii 30, poate dinspre finalul lor, în tot cazul erau interbelici. Și-am uitat să spun, griul bătea în verde, exact cum mi-l închipuiam pe Cavalerul arthurian, care dorea capul lui sir Gawain, în culoarea lichenilor, a pădurii bătrâne. Erau pantofiori de basm și din prima clipă am știut că nu voi mai avea niciodată alții la fel. De câte ori vine luna martie îmi aduc aminte, îi port virtual. Sunt și acum pe locul întâi între preferințele mele. Uneori îi visez și mă simt în stare să zbor. „Cea mai uimitoare era camera cu pantofi, o încăpere care pe vremuri fusese prăvălie, cu ieșire la stradă, unde Lionica strânsese toată încălțămintea care trecuse prin acea casă, în special pantofi de toate culorile, așezați pe rafturi care acopereau pereții până-n tavan, foștii pantofi ai fetelor ei, care fete continuau să plutească prin cameră, siluete de spumă, încă legate de acei mulți pantofi, unii cu tocuri subțiri ca niște stilete, alții ortopedici sau milităroși, pantofi de piele care bătuseră pavajul orașelor, ghete și botine de catifea, sandale romane cu șireturile strânse ghem lângă ele, cizme înalte ori galoși măslinii. Iar pe lângă perechile ordonate în rafturi, se înălțau câteva grămezi, în special papuci cu mărgele, balerini de mătase și pantofi de lac cu nasturi și catarame, sute de încălțări care au făcut-o să nu mai iasă din acea cameră. Ferestrele dădeau spre grădină, iar lângă pervaz era patul, pe care inițial nu l-a băgat în seamă, fiind cu totul interesată de încălțări. Mai întâi s-a plimbat prin fața rafturilor, apoi s-a așezat pe podea. Era o încăpere cu dușumea veche, vopsită cândva în verde, acum pe alocuri decolorată de cât fusese frecată de-a lungul timpului, iar locurile albite o făceau să arate ca o hartă medievală.” (Revista FICȚIUNEA)
*
12 martie… Orice întrebare despre identitate începe cu plecarea de acasă. Fugi în lume și te găsești acolo, în toate vitrinele. Ieri m-am întâlnit cu Adrian Majuru și cu Alexandru Drăghici. Am schimbat câteva vorbe în grădină, dar cum a început cobza să zbârnâie, cum s-au și deschis niște porți și ne-am trezit aici, unde eram tot noi, mai ușor de descris, ceva mai veseli. Unde pleci ca să știi cine ești? Nu cumva treci Dunărea în luna aprilie?
*
12 martie… Prin urmare, s-a încălzit bine. Ați observat, nu? S-a făcut de ieșit în grădină. Și în ce grădină din București cresc ideile cu frunze de palmier? Unde se plimbă personajele, pe unde se aude cobza lui Alexandru Drăghici? Și pe unde dau năvală poveștile lui Majuru, culese direct din mahalale și din cartiere de lux? Mai știți unde? La Casa Filipescu-Cesianu, pe cel mai vechi pod, unde ne întâlnim vara. Zic să vă pregătiți papuceii, pentru că în curând se deschide grădina, intră trompetiștii pe Mogoșoaiei, iar noi instalăm camerele de filmat. Recent, și-a anunțat vizita și o mierlă care se laudă că va umple grădina de zarnacadele, neapărat albe. Ieri am ascultat muzică și-am lăsat câteva dorințe la zidul perucilor verzi unde dorm zenobii noștri, de câțiva ani.
Doina RUȘTI este una dintre marile prozatoare contemporane, apreciată pentru forța epică, pentru originalitatea și erudiția romanelor sale și a primit cele mai însemnate premii literare românești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
