15 februarie… Născut în februarie… Există ceva neliniștitor și tandru în scriitorii născuți sub zăpezi și mă leagă de ei un anumit tip de observație, o visătorie lucidă, o curiozitate perpetuă. Și o mică zână adormită lângă ape. Citind pe Libris un articol pe tema asta, aș spune că Vărsătorii chiar au o chemare a apelor. Am simțit-o mereu, de la fluviul care taie lumea în Ferenike până la Dâmbovița din trilogia fanariotă. Și pentru că suntem la jumătatea lui februarie, când ne îmbrățișăm, las aici niște gânduri despre oamenii apelor.
https://doinarusti.ro/stire/2025/varsator/index.html
*
16 februarie… Rebengiuc 93…
Seara trecută am fost la Bulandra, la aniversarea lui Victor Rebengiuc. A împlinit 93 de ani serbați, cum astfel – decât la teatru, în Sala Liviu Ciulei. O seară caldă, cu multă lume. Chiar de la intrare m-am întâlnit cu Vlad Zamfirescu, ieșit din rol, cu o pereche de luminițe noi în ochi, care m-au făcut să cred că se pregătește pentru vreun personaj cehovian. La cartea de impresii, de pe biroul doamnei Bulandra, am zărit-o pe Marie-France Ionesco, iar peste capete s-a răspândit un zâmbet care avea ceva de povestit despre niște scaune. Am scris și eu câteva cuvinte sperând ca maestrul Victor Rebengiuc să le citească într-o zi. Invitații, în grupuri obișnuit, înfloreau în lumina foaierului, iar printre ei, volumul de confesiuni, Ăsta-s eu, plus un afiș uzual, unde mi-am făcut mai multe poze. Actori, jurnaliști, muzicieni și cineaști – cam asta era componența sălii. Cătălina Mustață, strălucitoare, ca întotdeauna. Rodica Mandache plină de poeme, cu multă lume ascunsă într-un deget de mănușă, parte dintre ele ajunse la mine, după o îmbrățișare ca pe vremuri. M-am mai învârtit puțin, am schimbat două vorbe cu Gina. M-am întâlnit cu Gabi Lupu și m-am salutat cu Nicolae Prelipceanu, Loreta Popa și cu mulți alții. Sărbătoritul a apărut însoțit de Mariana Mihuț și a început spectacolul. Scena era transformată în pădure de mesteceni, iar printre copacii albi suspinau personajele lui Rebengiuc și alte câteva sute de personaje, rămase pe scenă din anii trecuți. Un film cu secvențe din rolurile sale, muzică bună, freamăt discret, plus Marina Constantinescu, în rol de gazdă a discuțiilor. Și chiar am avut parte de povești, evocări memorabile. L-am ascultat pe Andrei Șerban, vorbind despre dispariția cuvântului respect, amintind oameni importanți care au trecut prin aceeași sală de teatru și i-a făcut sărbătoritului un laudatio, ca o declarație de dragoste. Foști studenți, discipoli, fani. Marian Râlea a evocat cu haz, Emilia Popescu a povestit de pe când avea 19 ani, făcându-mă să-mi amintesc și eu anii ăia. L-am ascultat cu bucurie pe Șerban Pavlu, vorbind în modul lui cald și narativ, mulțumindu-i maestrului. Nici nu mai știu câtă lume a trecut prin scenă. Tudor Giurgiu m-a impresionat prin simplitatea amoroasă a cuvintelor despre despărțiri, despre Moromeții, despre colaborările cu Victor Rebengiuc. Și în fine, a urcat pe scenă sărbătoritul, într-o formă de zile mari, întinerit chiar, scuzându-se că trebuie să plimbe un baston. Și pe măsură ce vorbea, vedeam un puști, bucureștean cuminte, cum zicea, coborând spre Dâmbovița ca să vadă dacă n-au venit berzele de agat, dacă nu cumva îl strigă cineva, pe numele său secret. În ciuda numărului mare de invitați, a fost o seară intimă, de ținut minte, în urma căreia a rămas un portret de fum, cum au doar unii dintre oameni, cei care știu să-ți lase exact cuvântul invocat de Andrei Șerban, ca să-l dai și tu mai departe. La plecare m-am pupat cu Tudor Giurgiu și m-am îmbrățișat cu câțiva actori. Și las aici urarea mea, pentru doar una dintre miile de fețe ale acestui actor fără moarte: La mulți ani, Apostol Bologa! (REVISTA FICȚIUNEA)
*
17 februarie… Zeul iubirii, la români… Într-un document de la finele secolului al 17-lea e consemnată o rețetă de vin, demnă de ținut minte: în mustul proaspăt, se pune un săculeț de pânză rară, cu următoarele plante: două mâini de flori de lăuruscă, uscate bine la umbră, aceeași cantitate de flori de soc, uscate și ele, plus coriandru pisat (dar nu făcut pulbere). Mustul fierbe și se face vin, luând cu el și calitățile miraculoase ale acestor plante. Toată operația durează 10-12 zile, iar cantitățile sunt pentru un butoi de 10 vedre. Butoiul e închis și ținut pentru zilele importante. Acest vin putea fi vândut la preț bun. Unii bucureșteni îl băgau în crame, ca vin de import, alții îl vindeau pe la cucoane, ca leac de iubire. Cei mai mulți îl scoteau pe piață după sărbătorile iernii, când se termina vinul, ca să ia pe el un preț bun. Printre cei care cunoșteau această rețetă se număra și fata unui băcan din Lipscani. Spre deosebire de alții, aceasta știa cu exactitate când să culeagă floarea de lăuruscă. Pentru cine nu-și amintește, planta asta e vița de vie sălbatică. Face struguri mărunți și cam acri, iar în copilăria mea a existat o astfel de viță, pe care o cultivam în grădină, special pentru flori. Așa că mi le amintesc bine: o inflorescență albă, un ciorchine cu flori minuscule, înrudite cu socul.
Floarea asta uscată cu artă, dezvoltă o aromă, aducătoare de vise și de reverii amoroase. Iar fata băcanului cunoștea bine potecile și soiurile de viță. Avea chiar o tufă anume, pe la intrarea în Andronache, o viță bătrână, care într-o anume zi, de pe la începutul lui iunie, începea să răspândească în jur un abur fin, un fum viu, pe care se legănau dorințe neîncercate de nimeni. Vița aceasta, agățată de niște stejari, era atât de veche, încât tulpina i se îngroșase ca la pomii bătrâni și se întinsese de-a lungul timpului pe o suprafață destul de mare. Sub ea își făceau vizuină vulpile și aricii. Fata băcanului umplea traista cu ciorchinele parfumate și-o lua spre casă, fără să știe că pe urmele ei venea un zeu bătrân, învăluit în parfumuri. Pe vremuri, acesta făcuse parte din alaiul bacantelor, obișnuind să danseze pe cârceii de viță. Dar cu timpul, schimbându-se zeii și dispărând cu totul bacantele sale, micul zeu a rămas pentru totdeauna legat de o viță de vie, strămoașa acesteia, din Andronache. La începutul verii o însoțea pe fata băcanului, petrecându-și vara la umbra unui zarzăr și între ferestrele casei, unde aceasta păstra florile parfumate. Iar toamna, când se făcea vremea vinului, intra cu bucurie în butoi. Aceasta era partea fericită a vieții sale. Câteva luni trăia dionisiac și total. Prin februarie, când fata vindea vinul, în amintirea Anthesteriilor din tinerețe, plăpândul zeu risipea în pahare o parte din dorințele lui cele mai vechi. În luna februarie a anului 1741, Bucureștiul a fost cuprins de o molimă neobișnuită. Dorințele cele mai ascunse au ieșit la plimbare și femei, care până atunci ziceai că sunt gata de călugărie, au început să iasă noaptea din casă și să-și facă de cap. Nevasta unui armaș s-a dezbrăcat în plină zi și a traversat strada până la băcănie, unde fata, amatoare de delicatesuri vinicole, îi pregătise un nou clondir. În podul Academiei de la Sava au fost descoperire niște fete de condiție bună, trăgând la măsea. Mai mulți bărbați au fost prinși în iatacuri în care nu aveau ce să caute. Au avut loc mai multe divorțuri, iar mitropolitul a făcut o listă cu destrăbălările târgului, pregătit să le dea citire, cu nume și adrese complete. Dar au fost și nunți multe, pasiuni și iubiri bune de scris în cronici.
Toate faptele se legau, după cum v-ați dat seama, de vinul preparat de fata băcanului. Chiar și aceasta o luase razna, căci, de câte ori cobora în pivniță, să pregătească vreun clondir de vânzare, se umplea de dorințe nebune. Și, ce era ciudat în povestea asta, noapte de noapte, clientele și clienții vânzătoarei de vinuri, aveau același vis, care nu peste mult a făcut înconjurul orașului. Toți îl visau pe micul zeu, care lua înfățișări varii, trecând cu ușurință de la chipul unui efeb la fața hâtră, a unui bărbat mâncat de plictisuri. Și în ciuda acestor metamorfoze, toată lumea știa cine este și tot orașul îl adora. Prin piețe, pe sub scările hanului, în cafenele sau în Dealul lui Filaret, mahalagiii își povesteau visele, întrecându-se în a face portretul zeului adorat. Pe la sfârșitul lunii februarie îi închinaseră și un cântec, care s-a păstrat multă vreme printre filele unei evanghelii și pe care l-a reprodus parțial pitarul Deleanu, pe spatele unui tablou. De acolo aflăm că era tânăr și bun dansator, că iubea floarea de lauruscă, din care știa să împletească ghirlande. Cum lucrurile s-au perpetuat an de an, căci fata băcanului avea acum cea mai bănoasă afacere, bucureștenii au acceptat existența acestui zeu zburător, care și astăzi își petrece primăverile în aceeași viță sălbatică și iernile în butoiul de vin. Unii îl numesc Dragobete. Alții îi zic amantul din vis. (REVISTA FICȚIUNEA)
Doina RUȘTI este una dintre marile prozatoare contemporane, apreciată pentru forța epică, pentru originalitatea și erudiția romanelor sale și a primit cele mai însemnate premii literare românești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
