2 februarie… Cine vine la aniversare? Ferenike împlinește un an de la apariție. Primul roman autobiografic, prima versiune. Orice adevăr este discutabil, chiar și cel cu milioane de martori, chiar și adevărul mărturisit sub jurământ. Niciodată nu-l spui la fel, chiar dacă ar fi să-l povestești de sute de ori. Iar eu am povestit despre un demon, născut în teritoriul perfid al literaturii.
*
2 februarie… Fericirea e mereu la timpul viitor… Marius Manole – Fericirea e în actul următor, Editura Bookzone, 2025 – Cartea lui Marius Manole, o confesiune intensă, urmărește parcursul unui actor profund și foarte talentat, care și-a obținut consacrarea în teatrul românesc, fără lapsusuri, ca să nu zic compromisuri. Totodată, este o carte de literatură care dezvăluie sursele dragostei și ale generozității, printr-o poveste derulată continuu, făcându-te s-o citești până la capăt. Fericirea e în actul următor are o compoziție insolită, de-a lungul căreia nu uiți nicio clipă că te afli în fața scenei pe care joacă un mare actor. Încă de la titlu, te situează în postura de spectator, fiind structurată în trei acte, fiecare, la rândul său, având scene cu titluri sugestive, unele tipic dramaturgice, altele (în special ultimul act) ducând poematic spre mesaj. De la copilărie la prezentul imediat, Fericirea e în actul următor te seduce prin emoția autentică, prin derularea cinematografică a scenelor și, mai ales, prin capacitatea rară de a crea eposul din dramă și luciditate – și o spun nu ca pe o trimitere la Camil, ci pentru a defini pragmatic linia unui stil. Marius Manole își povestește viața în secvențe concentrate, ca niște miniaturi în care criptează un labirint emoțional, trasate cu acuitatea unui observator atent și sincer. Memorabil mi s-a părut episodul despre bărbierit, care începe halucinant cu un om agățat de tramvai, dornic să se bărbierească, purtând un dialog pe cât de comic pe atât de absurd. Impecabil povestită, narațiunea devine și o marcă a volumului, înrudită cu alte scene, ca aceea a plecării de la Brăila la București sau a primei aniversări, unde dramaticul e redus, schițat, aproape codificat. Dar, spre deosebire de celelalte, episodul bărbieritului se duce spre un absurd ionescian, în care situațiile țin de cea mai înaltă ficțiune: schelele, tramvaiul, tăieturile de pe față constituie o poveste demnă de a fi pusă în scenă. De altfel, observația, mai ales cea psihologică, conferă adâncime cărții. Rămâi în minte cu mentalități și atitudini, notate în detaliu: Pazvante își amanetează lănțișorul ca Marius să-și poată plăti drumul spre București; portofelul minuscul al Florentinei, cu bancnote împăturite în multe feluri, e la dispoziția prietenilor; colegii (fără nume) îi întind corpul de sinucigaș în cadă; un director celebru îi dă un sfat care capătă valoare doar în timp etc. Portretele, contextul caracterologic dau veridicitate cărții, care, de la confesiune, se transformă, înaintează subtil spre ficțiune, făcând cartea de neuitat. Întâlnirea cu Răzvan Mazilu, portretul lui Radu Afrim ori omagiul discret al lui Ion Caramitru sunt imagini cu valoare clasică. În ciuda galeriei largi de personaje, la finalul lecturii îți rămân în minte aproape toate, chiar și cele pomenite doar cu numele mic sau doar ca simple apariții no name. Undeva, Manole spune că a început prin a juca emoții și a învățat să joace situații. Personajele lui sunt create emoțional și așezate permanent într-un context relațional, aproape actoricește. Însă ceea ce le „ține” este, în primul rând, intensitatea emoțională, fără egal, atât pe scenă, cât și în cartea de față, ca primă și evidentă valoare individuală. Amintindu-mi-l pe scenă, primul lucru care îmi vine în minte este capacitatea sa de a crea autentic emoție, iar proza se ridică pe aceeași calitate. Normal, biograficul face din volumul de față încă un motiv de lectură. E imposibil să faci abstracție de valoarea autorului, ca actor de primă mărime. Ceea ce cucerește este, în primul rând, energia care hrănește speranța unui om înainte de a-și atinge idealul: facultatea, primele roluri, încercările numeroase de a intra în grațiile unui regizor, de a obține un angajament ferm – toate astea sunt universal valabile și cuceresc prin capacitatea empatică, prin sinceritatea narării. Marius Manole nu se prea laudă cu succesele, deși le menționează, ci se oprește asupra complexității lor, neuitând niciun moment drumul parcurs până acolo. Detaliul, acțiunea interioară, viața care leagă două mari roluri (și personaje) interesează mai mult. Îți rămâne în minte cum actorul aleargă de la Năpasta lui Afrim spre teatrul Godot, iar la prima replică mai are încă în gură pământul din ultima scenă din Năpasta. Te face să participi alături de el la emoția unui spectacol, îl vezi cu „ochi de vampir” într-un rol, îi simți disperarea existențială, pe când înghite somnifere. După cum sunt scene memorabile în care imaginea unanim cunoscută a actorului renaște din cuvintele cărții, ca în scena unei audiții la TNB, unde apare bronzat, tuns scurt, cu „șalvari” albi și tricou marinăresc, ca într-una dintre imaginile lui de referință. Fără infatuare, fără nimic din orgoliu actoricesc, Marius Manole a scris o carte în care povestește nu atât cum a ajuns un actor aplaudat pe toate scenele, ci care a fost drumul maturizării sale, care sunt fundamentele caracterului său. Iar între toate, dragostea de oameni, neastâmpărul creativ și generozitatea sunt trei dintre trăsăturile care mi-au rămas mie în minte. (REVISTA FICȚIUNEA)
*
3 februarie… Fără somn… Într-o noapte de iarnă, a anului 1702, o bucureșteancă fără somn s-a apucat să facă plăcinte. Iar dintre toate, cea de dovleac îți răsucea mințile, căci răspândea o aroma de vanilie, un damf ușor de busuioc și de coajă groasă, pe care a prins-o focul din două părți. Evident, restul lumii dormea, cu toate că dulceața cuptorului se revărsase de la Colțea, în jos, până-n apele Dâmboviței, unde la ora aia visau somnoteii, înveliți în nămol, și mormolocii peste care suflase marele Murta, stăpânul viselor și al apelor. Satisfăcut, de puterile sale și de liniștea nopții, Murta plutea sub un pod, trăgând în nări efluvii de mâl și de salcie. Dar în reveriile sale s-au strecurat și aromele bucătăriei din Colțea. Dovleac! Era exact ce-i plăcea, mai ales la început de decembrie. S-a strecurat, a trecut peste străzi, ajungând la casa bucureștencei insomniace. La fereastra ei, Murta arăta ca o ceață, iar femeia a crezut că s-a aburit geamul. Masa era plină de plăcinte, așezate pe o tipsie cu mânere de argint. Murta se delecta cu mirosul, apropiindu-se cu lentoare prin micile crăpături ale giurgiuvelei, prin fantele minuscule ale geamului. Femeia, nu cred că v-am spus, n-avea somn pentru că dormise multă parte din viață. În adolescență, dormea tun, încât părinții ei, cuprinși de grijă, au trimis-o la Târgoviște, ca să învețe arta chilimului. Și-ar fi rămas acolo mult timp, dacă ai ei n-ar fi murit secerați de ciumă. Prin urmare, întoarsă la casele părintești, a descoperit plăcerea bucătărelii. Iar când ai tot ce-ți trebuie, când nu duci grija zilei de mâine, când nu e nimeni pe capul tău, să te trimită la manufacturile de covoare ori să-ți hotărască ziua de mâine, te părăsesc visele. De multe ori, în monotonia făcută din aburi și fum de prăjeală, se ridică o ursuzenie fără limite. Plăcintăreasa semăna cu un bătrân supărat, cu o floare ofilită de secetă. Pentru Murta, ea nu era decât o răsuflare stătută, pe care se simțea îmboldit s-o repopuleze cu vise. În arta sa, de maestru al plăsmuirii, exista o temă pe care o iubea mult: a parfumurilor. Orice boare a vieții îl făcea să se gândească la acțiuni complicate, încât uneori un iz firav de migdală prăjită se transforma în poem ori chiar în epopee cu sute de personaje. Insomnica îl inspira să aducă alături grădinari cu ochi de safir și femei amatoare de jocuri nocturne, cai înaripați și cântăreți de petreceri, musculițe cititoare și spiriduși plictisiți de câte rele făcuseră. Noaptea a fost lungă, iar la ziuă, plăcintele se răciseră, iar parfumul lor secase, supt de nesățiosul Murta al viselor. În acea dimineață a nins puțin, cu fulgi mari. După multe zile în care nu mai bătuse podurile orașului, Plăcintăreasa a ieșit din casă, fără treabă, ca să se uite în stânga și-n dreapta, să se bucure de zăpadă. Nu știa că visele lui Murta îi poleiau fața, că se mișcau pe umeri și se lăfăiau pe blana de capră, răsfrântă pe spate. Ișlicul, peste care tremura un saric de mătase, i se umpluse de vise încolocite, de iepurașii albi ai speranțelor, de fructe care cântau pe o creangă, de picioare venite din altă lume ori de mâini atât de lungi, încât atingeau trecătorii. Străzile păreau cuprinse de aiureală, iar Plăcintăreasa, văzută de la ferestre, arăta ca o femeie scăpată de la bărbat: părul i se despletise, ișlicul era pe-o ureche, iar de sub maloteaua , de un verde smarald, curgeau fumurile amărui ale disperării, lăsând în urmă flori de salcâm. Negustorii au luat-o la ochi, câțiva pazavani au urlat în goarne, ca să se știe că o femeie înnebunise, și cereau întăriri, să fie dusă pe sus la Cernica sau unde-o fi. Și totuși, în toată nebunia care cuprinsese Strada Mare și ulicioarele dimprejur, un singur om părea împietrit: un băcan. Acest bărbat mustăcios și pitic, care avea să rămână în istorie, era după o noapte în care se gândise la sinucidere și pentru care viața nu mai avea niciun sens. Și-am să vă spun și de ce. Deși avea vad bun și vânduse ceva, cum se vinde înainte de sărbători, constatase de câteva zile că nu mi avea niciun ban. Cufărul în care îți ținea bănetul nu mai era. Dispăruse inexplicabil din ascunzătoarea păstrată de generații, sub podea, despre a cărei existență știa doar el. Ce însemna asta? În primul rând – faliment. Nu avea bani să-și plătească nici taxele, care mereu au fost mari. Nu putea să cumpere altă marfă. Era condamnat, aruncat pe drumuri și mort de frică. Dar chiar și-așa, părăsit de speranță, tot îi mai rămăsese loc de un plan, anume să se arunce din Turnul Colței în acea zi. De cum ieșise din băcănie, poate pentru ultima oară, o văzuse pe Plăcintăreasă pășind pe mijlocul străzii: înaltă, monumentală în paltonul ei verde, învăluită în șoapte, venite de pe lumea cealaltă. Băcanul uitase ce avea de făcut. Ochii îi erau înfipți în poalele hainei, de sub care ieșeau în alai niște ființe fragile, siluete lipite cumva de întrebările lui. Iar în dimineața de iarnă, în care Murta dormea, satisfăcut, după o noapte de desfătări, iar Plăcintăreasa pășea fără grabă, băcanul, pironit la doi pași de băcănia lui jefuită, și-a început aventura de personaj. De fapt de erou, pentru că își dădea seama că se afla în fruntea grupului de dansatori, care urcau în ritmul cobzelor spre acoperișurile de nea. Iar drumul acesta făcea ca fiecare parte a poveștii să se desfacă în detalii. Vedea prăvălia cufundată în beznă, vedea luna care plângea peste Lipscani. Și în pâclele negre ale unui nopți din trecutul noiembrie, îl vedea pe însuși hoțul banilor săi. În acea dimineață, în care Plăcintăreasa făcea pași pe zăpadă și pazavanii sunau cu demență în goarne, trecătorii care o întâlneau rămâneau, ca si băcanul, în neclintire. Fapte necunoscute, mistere care îi torturaseră nopți și zile ieșeau acum la iveală. O rufăreasă de la Palat a aflat unde-și pierduse cerceii, un arnăut plin de sine a văzut fața acelui bărbat care-i făcea fericită nevasta. În fine, cofetarul de la Zlătari se procopsise cu o inspirație culinară, iar sub coloanele de la Șerban Vodă, a apărut din senin o statuie, care semăna leit cu Plăcintăreasa, pentru că bijutierul își interpretase greșit viziunea oraculară. Iar ăsta a și fost norocul femeii. În caz contrar și-ar fi pierdut libertatea, sfârșind-o ca nevastă de negustor. În fine, toate astea au fost înscrise în documentele vremii, ca reclamații ori ca rapoarte de cancelarie. Jefuitorul băcanului a fost pedepsit, rămânând cu o singură mână, amantul a fost dus la Snagov, iar femeia adulterină a primit un șir de mărgele ca să-și reînnoiască sentimentele față de soțul ei. Un singur lucru a fost omis: Murta, stăpânul viselor, încă mai doarme, sub un pod de pe Dâmbovița. Doar o aromă fără egal îl va trezi. Spuneți-mi, vă rog: face cineva o plăcintă de dovleac, ca pe vremuri? (REVISTA FICȚIUNEA)
*
3 februarie… Am reluat blogul din Adevărul, după o vacanță de o lună. Despre ce? Despre sec I, unde am rămas în decembrie. Pentru mine, era creștină rămâne una dintre marile tipare ale imaginarului narativ european. În secolul întâi au trăit Lucan, Seneca, Petronius si Cristos. Despre ei și despre mulți alții, în Adevărul…
*
3 februarie… Secolul I. Era creștină… Descins din frământările lumii elenistice, dintr-o aproximativă sinteză între Orient și Occident, cel mai important eveniment spiritual al acestui secol este creștinismul, religie care se impune printr-o doctrină susținută de o cutremurătoare poveste despre drama morții și speranța învierii. Pentru mine, era creștină rămâne una dintre marile tipare ale imaginarului narativ european. Apariția creștinismului era deja pregătită, cum am arătat în capitolul precedent. Pe la anul 28 al erei creștine, un om cinstit, după cum spune istoricul Flavius Josephus (37-95), pe nume Ioan Botezătorul, propovăduia botezul pocăinței spre iertarea păcatelor. IISUS CRISTOS din Nazaret va fi printre cei care se botează, iar Ioan recunoaște în el pe Messia. Iluminat în urma acestei experiențe, după arestarea Botezătorului de către administrația romană din Iudeea, Iisus Cristos proclamă Vestea cea bună (Evanghelia). Într-un timp relativ scurt (cel mult trei ani), el impune prin forța cuvântului o nouă religie – creștinismul. Învățătura sa se clădește pe ideea că iubirea constituie singura cale de salvare a sufletului; Cristos nu vorbește doar despre iubirea pentru Dumnezeu, ci despre iubirea fiecăruia pentru toți. Declarându-se Fiul lui Dumnezeu, el spune: Eu sunt calea, adevărul și viața sau Eu sunt Învierea. Ideile lui se răspândesc repede. În numele iubirii pentru toți, se lasă crucificat. Învățătura sa este dublată de miracolul învierii sale, care suscită interes și creștinilor și necredincioșilor, deoarece dă o altă semnificație existenței: calea, adevărul și viața se reunesc în experiența învierii. (Din Adevărul.ro)
*
Doina RUȘTI este una dintre marile prozatoare contemporane, apreciată pentru forța epică, pentru originalitatea și erudiția romanelor sale și a primit cele mai însemnate premii literare românești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
