22 februarie… Încet, încet ne apropiem de finalul lunii februarie, încântată că am atâția vărsători pe aici și că atâta lume s-a bucurat de somnul zânelor. Vă pup! Dar cum luna se duce, vin zeii iubirii, iar astăzi am ales unul pe care îl știți toți. De săptămâna viitoare începe să se plimbe prin cartier. Și-am povestit despre el în Ficțiunea: Făcuse parte din alaiul bacantelor, obișnuind să danseze pe crengi, dar cu timpul, schimbându-se zeii și dispărând cu totul bacantele sale, micul zeu a rămas pentru totdeauna legat de o viță de vie, strămoașa acesteia, din Andronache, unde îl mai puteți zări pe la sfârșit de februarie…
*
26 februarie… Ieri seară am coborât pe Elisabeta, la Gambrinus. Nu chiar acolo, ci alături, printre cărți și vorbe de seară. Ioana Pârvulescu a venit cu niște domni, iar Dan C. Mihăilescu pe un cal alb, împrumutat din O mie și una de nopți.
*
26 februarie… Am vorbit pentru News.ro despre presiunea de a trăi „corect” într-un sistem care îți reglementa până și intimitatea. Nu era doar ideologie. Era control administrativ, social și biologic. Un fragment din interviu: „De cum te angajai, erai împins din toate părţile să te căsătoreşti şi să faci copii. Respectiv, câţiva membri ai comunităţii te întrebau zilnic ce ai de gând cu viaţa ta privată. Plăteai o taxă de celibat care înceta nu după ce te căsătoreai, ci după ce aveai primul copil. Nu intrai pe lista de locuinţe dacă nu erai căsătorit. Oricum, locuinţele pentru omul mediu erau apartamente comune. Iniţial, am locuit cu încă o tipă în aceeaşi cameră, într-un apartament locuit de încă patru persoane. Bucătăria era comună, baia era „pe apucate”. După ce am avansat şi am căpătat vechime, am primit o cameră în alt apartament comun, locuit de familii cu mulţi copii, dar unde aveam o cameră doar a mea. Avea 3/3 şi ieşire în balconul comun. Când m-am măritat, am primit două camere într-un apartament comun, locuit de doar două familii. Odată căsătorit, intrai în sistem, erai şantajabil. Avortul era interzis, pedepsit cu închisoarea; anticoncepţionalele şi prezervativele erau mărfuri de contrabandă.” Interviul, preluat și pe alte platforme, e integral aici:
https://doinarusti.ro/stire/2026/comunism-opinii/index.html
*
1 martie… De acum cinci ani… Seducătorul fanariot… Ecaterina era sora lui Alexandru Moruzi, domnitorul. După măritiş, şi-a căpătat toate libertăţile şi obişnuia să pună caii la trăsură şi să facă mici excursii prin Bucureşti şi prin împrejurimi, încât la trei ani distanţă de la nuntă i se dusese vestea de plimbăreaţă ce se făcuse. Printre slugile ei apropiate se afla şi Nicolache, un tip de 19 ani. Fiind într-un alai atât de select, căpătase o asemenea încredere în sine încât până la aroganţă nu mai era decât un singur pas mic. Odată, pe când domniţa făcea o vizită pe la Mânăstirea Văcăreşti, a observat pornirile insolente ale lui Nicolache. Exact-exact nu se ştie cu ce-a enerva-o. Cert este că a poruncit să primească nişte pumni după ceafă şi să fie lăsat acolo, în drum. Evenimentul s-a petrecut cu martori. Mai precis, lumea care alergase după trăsură l-a văzut pe Nicolache zăcând într-o trâmbă de praf. Sunt bolnav, s-a văicărit el, iar domniţa o să plătească bine, pentru cine mă găzduieşte câteva nopţi. În cele din urmă s-a oferit Gherghina, o văduvă, impresionată de hainele slugii domneşti şi mai ales de atitudinea lui, pentru că trebuie să vă spun că făcea parte dintre cei pe care îi placi la prima vedere. Era oacheş şi zâmbitor, iar într-o ureche purta un cercel cu pietricică de sticlă, un bob roşu sub cealmaua înflorată. Iar văduva – avea o fată, în vârstă de 16 ani, amănunt care-mi uşurează munca, făcând deznodământul străveziu rău. Nicolache şi-a prelungit sejurul, făcând posibilă o poveste de dragoste. Gazda era flatată, iar fiica ei îşi pierduse minţile. Însă, după vreo lună, pe la Paşte, Nicolache s-a plictisit de viaţa la ţară, hotărându-se să se întoarcă la palatul domnesc, în vechea lui slujbă. 11 mai 1796. Pe masa lui Moruzi ajunge o jalbă, prin care văduva se plânge că Nicolache „a stricat fecioria” fiicei ei, prostind-o c-o s-o ia de nevastă, ca pe la Paşte să se răzgândească şi s-o taie spre Bucureşti. Desigur, nu uită să spună că tipul e sluga domniţei, ceea ce într-ul fel îl făcea responsabil şi pe Moruzi. Jalba văduvei şi celelalte însemnări din timpul procesului au fost publicate de VA Urechia, de unde le-au preluat, nu înainte de-a spune că povestea a mai fost pomenită pe scurt de Ştefan Lemny şi apoi de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. Dar ştiţi că pe mine nu mă interesează doar faptele consemnate. N-o să ne oprim aici, la ceea ce pana unui scriitor împovărat de uzanţe a scris în puţine cuvinte. La judecată, Nicolache a declarat sus şi tare că nu avea de gând să se însoare cu fata Gherghinei. Ceva se întâmplase între timp, acel amănunt care îi pusese din nou în mişcare infatuarea. Toate încercările mitropolitului de a-l convinge să facă nuntă cu fata, au dat greş. După cum privea, pe sub gene, strângând buzele cu o eleganţă aparte, era clar că Nicolache se baza pe ceva. Aşa că popa n-a mai insistat, expunând pe scurt situaţia într-o epistolă trimisă la Palat, lui Moruzi. Urmând pravila, nefericirea fetei trebuia plătită cu o litră de aur. Dar Nicolache era sărac. Aşa că s-a trecut la următoarea pedeapsă. Nu avusese arme, se făcea vinovat doar de amăgire, iar pentru ceaţa fină şi parfumată a creatorului de poveşti, doar vanitatea merita pedepsită. Nicolache va fi tuns, plimbat prin târg şi apoi surghiunit – adică aruncat peste Dunăre. Vinovatul pare mulţumit de pedeapsă, Moruzi semnează documentul ajuns până în zilele noastre, iar de la fereastra palatului, domniţa Ecaterina priveşte mulţimea care-l însoţeşte pe condamnat. Lăsat în câmp, la voia întâmplării – putea fi o pedeapsă. Însă cine ştia cursul vieţii şi fusese educat printre slugile boiereşti, adeseori se întorcea acasă la câteva ore după aceea. Dunărea, ca şi azi era greu de trecut, dar domniţa plătise pe cine trebuie ca sluga să-i fie adusă înapoi. Însă, v-aduceţi aminte, Nicolache era arogant, păcat care aduce belele, băgându-te în pământ înainte de timp. Iar aici nu mă pot apaţine să nu amintesc de faptul că Enkidu a mierlit-o pentru că fusese obraznic cu zeiţa Ishtar, ca să nu mai pomenesc ce zice Biblia despre cine nu e smerit ori despre alte episoade din vasta istorie a sfidării. Pe drumul de întoarcere Nicolache a dat de-un pazvangiu supărat. N-avea bani, dar continua să privească de sus, ridicându-şi genele cu tot ifosul lumii fanariote. Iar pazvangiul, v-am spus deja, avea capsa pusă, ceea ce a dus la sfârşitul unei vieţi de 19 ani.
Doina RUȘTI este una dintre marile prozatoare contemporane, apreciată pentru forța epică, pentru originalitatea și erudiția romanelor sale și a primit cele mai însemnate premii literare românești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
