29 noiembrie… Toamna lui Plantaos… Călătoria romanului a început pe 15 octombrie, într-o miercuri, și se va încheia la Gaudeamus, sâmbătă, pe 6 decembrie, la ora 13, în standul editurii ART. Pentru romanul acesta, născut dintr-o povestire, s-au deschis ușile mai multor licee. La Sava am stat cel mai mult, la Viteazul am vorbit despre final. În Cervantes ne-am bucurat pentru Sisinel. În Monnet a plouat cu întrebări. La German am povestit mult. Elevii de la Coșbuc au mers la amănunte, Lorca mi-a arătat o pagină plină de secrete. Și-au urmat câteva călătorii mai lungi, la Brașov, Sighișoara, Focșani, Sibiu. Însă nicăieri n-a fost ca la Craiova. Vă mulțumesc, vă sărut și vă aștept la Gaudeamus.
*
30 noiembrie… Programa și cronicarii… S-a vorbit zilele astea despre programa de română pentru liceu. Nemulțumirea de data asta este legată de cronicari, apoi de intrarea abruptă în cronologie și de faptul că nu sunt femei în programă. Oricum ar fi arătat, ar fi existat nemulțumiri. Mereu au fost. De-a lungul vieții am apucat multe schimbări, niciuna primită cu ovații. Ce-ar fi de spus? Actuala programă e în primul rând un act curajos. Mulți ani literatura s-a studiat pe teme, pe specii, puțintel cronologic pe la final de școală, încât treptat s-a instalat un tip de educație fragmentară, cu o informație decupată. În timpul unui curs la Universitatea din București niște studenți m-au întrebat timid dacă nu cumva știu ceva despre curentele literare și au fost foarte uimiți că puteam să le vorbesc despre ele. Nu cred că n-ați observat foamea de istorie existentă în ultima vreme. Se vorbește tot mai des despre criza identitară, despre nevoia reperelor, a autorității etc. În contextul ăsta mi se pare esențial ca în primul an de liceu elevii să primească harta căutărilor viitoare. Să aibă o idee, oricât de firavă, despre ce-a fost literatura până în momentul de față. Când a început, ce s-a scris, ce s-a întâmplat înainte de noi și de cărțile de azi. Nu știu de ce lumea crede că a vorbi despre începuturile scrisului ar însemna neapărat să ai de-a face cu niște cuvinte monstruoase, rămase din timpuri vechi, cu niște texte încâlcite și chiar letale. Istoria, inclusiv a scrisului, e făcută din fapte, iar oamenii adoră să vorbească despre ele, să-și caute rădăcinile, să înțeleagă mentalitățile veacurilor trecute. De altfel asta e și principala datorie a unui om: să păstreze legăturile istorice, să asigure continuitatea. De ce-ar fi mai simplu de studiat un înscris ca Jurămintele de la Strasbourg, decât Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung? Textul vechi nu înseamnă analiză filologică. La 15 ani vrei să știi cum a început totul: cine sunt strămoșii tăi. Cum gândeau. Care erau interesele și nefericirile lor. Afli din Anonimul Brâncovenesc cum arăta un buzunar, cum plecau tinerii să se plimbe prin Stambul sau prin Viena, de unde își cumpărau trăsurile și ce rase de câini erau prețuite. Afli cum s-a speriat Cornea Brăiloiu întâlnindu-se cu un om de culoare, ceea ce a distrus niște relații diplomatice importante. Veți spune că asta nu e literatură. Dar exact asta este, de aici începe portretul personal al unui om. Și nu e vorba doar despre lecturi de scrisori vechi și de cronici, ci despre tipul de poveste care se află în ele. E ușor să dai vina pe elevi: elevii mei nu vor putea să citească literatură veche! Nu cred nici în ruptul capului așa ceva. Când sunt elevii nemulțumiți de materia predată? Când profesorul e nesigur, nepregătit, în mod manifest el însuși nemulțumit de conținut. Iar toate astea vin din superficialitatea unui dascăl, din înfumurare, mai ales din trădarea meseriei. Apoi, noua programă nu se oprește la cronicari, ci vin legăturile cu celelalte: ideile iluministe, începuturile realismului. Nimic nu formează personalitatea unui om ca acel sentiment de luare în stăpânire a istoriei. Să știi ce-a fost ca să poți sintetiza, să poți extrage tu însuți temele ori speciile și codurile literare – cam toate astea țin de învățare. Între școală și lectură e diferență. Școala trebuie să-ți dea sistemul, să-ți arate faptele și ordinea lor. Alături de orele de română, în continuarea lor, e nevoie de cluburi de lectură, de alt tip de educație, care formează gusturile cititorilor. Dar ca să citești, mai întâi te instruiești. Mereu am fost împotriva cititul haotic la vârstele formării. Mai mult, cred că școala înseamnă în primul rând cunoștințe de bază, literatură clasică, fapte de interes național. Să știi că s-a scris niște secole cu alfabet chirilic. Că fiecare etapă literară a fost o cucerire, un progres. Abia după aceea vin plăcerile, rafinarea prin lecturi specifice. Literatura contemporană ar trebui să fie doar referențială în studiul literaturii clasice. Ba chiar aș zice că e nevoie de prudență în ceea ce privește introducerea ei în manuale ori chiar în programe. Nimic fundamental nu se clădește doar pe faptele momentului, ci pe cele care au trecut proba timpului. În general. Ce învățăm din literatura veacului al 17-lea? În primul rând, un lucru capital: de unde am plecat. Multe secole nu am avut literatură scrisă de femei, dar înțelegem din literatura bărbaților care a fost rolul social al femeilor în veacurile astea, și putem completa informația cu un scurt text contemporan. Programa de română pentru clasa a 9-a dă libertate profesorilor să aleagă orice text ilustrativ pentru o perioadă, pentru o mentalitate istorică, pentru căutările scriitorilor vechi. Iar lucrul acesta este esențial. Normal, alegerile se fac din lecturi bogate, din cultură solidă. Dar știți că eu am încredere în profesori, în educația lor. Sunt sigură că vor alege texte convingătoare, că vor scoate poveștile adormite în cronici. Orele de literatură nu înseamnă decât rareori să te extaziezi în fața unui text. În cea mai mare parte însemnă să evoluezi intelectual. Știu că mulți profesori sunt nemulțumiți de programă din nonconformism, din obișnuința de a adera la val, din motive exterioare școlii. Dar știu foarte bine că nemulțumirea asta nu e de durată, nu are rădăcini. Un profesor are capacitatea de a înțelege prioritățile unui timp și entuziasmul de a susține un act curajos. Apoi oamenii care au conceput programa sunt profesori din preuniversitar, unii dintre ei de top, ca Irina Georgescu, Bogdan Rațiu, Andreea și Ciprian Nistor, Isabel Vintilă etc. la care se adaugă nume importante de universitari: Mircea Martin, Magda Răduță, Ema Ilie, Rodica Zafiu și alții. E o garanție pentru mine că Oana Fotache Dubălaru, cărturar cu viziune profundă, care s-a dedicat pregătirii profesorilor de română, director de școală doctorală, decană la Literele bucureștene, a coordonat echipa care a elaborat temele de studiu. Prin urmare, întoarcerea la abordarea cronologică e deliberată, gândită, cu scop. Programa actuală nu e o întoarcere la ceaușism, ci un mod de-a rupe pisica, într-un moment de haos generalizat, de confuzie, după ce învățământul universitar s-a transformat în sufragerii familiale, după ce programele școlare s-au doldoroșit cu noțiuni de semiotică deja ieșite din uz, cu un amalgam de texte imposibil de ordonat, cu scriitori selectați pe criterii labile etc. Or, liceul este școala cunoștințelor de bază. Iar programa actuală pledează pentru asta. De ce am vrea să facem hermeneutica înmulțirilor, înainte de a învață tabla înmulțirii? (Revista Ficțiunea)
*
1 decembrie… De Ziua Națională să vorbim… despre literatura națională. Și nu doar o zi. Ce înseamnă până la urmă identitatea, dacă nu afirmarea ta ca individ unic, care pune umărul la progresul unui grup, dându-i ceva din culoarea sa particulară? Vă sărut și vă invit să citiți mai mult in Ficțiunea de azi…
*
4 decembrie… Cu doi ani în urmă… O femeie fără somn… Într-o noapte de iarnă, a anului 1702, o bucureșteancă fără somn s-a apucat să facă plăcinte. Iar dintre toate, cea de dovleac îți răsucea mințile, căci răspândea o aroma de vanilie, un damf ușor de busuioc și de coajă groasă, pe care a prins-o focul din două părți. Evident, restul lumii dormea, cu toate că dulceața cuporului se revărsase de la Colțea, în jos, până-n apele Dâmboviței, unde la ora aia visau somnoteii, înveliți în nămol, și mormolocii peste care suflase marele Murta, stăpânul viselor și al apelor. Satisfăcut, de puterile sale și de liniștea nopții, Murta plutea sub un pod, trăgând în nări efluvii de mâl și de salcie. Dar în reveriile sale s-au strecurat și aromele bucătăriei din Colțea. Dovleac! Era exact ce-i plăcea, mai ales la început de decembrie. S-a strecurat, a trecut peste străzi, ajungând la casa bucureștencei insomniace. La fereastra ei, Murta arăta ca o ceață, iar femeia a crezut că s-a aburit geamul. Masa era plină de plăcinte, așezate pe o tipsie cu mânere de argint. Murta se delecta cu mirosul, apropiindu-se cu lentoare prin micile crăpături ale giurgiuvelei, prin fantele minuscule ale geamului. Femeia, nu cred că v-am spus, n-avea somn pentru că dormise multă parte din viață. În adolescență, dormea tun, încât părinții ei, cuprinși de grijă, au trimis-o la Târgoviște, ca să învețe arta chilimului. Și-ar fi rămas acolo mult timp, dacă ai ei n-ar fi murit secerați de ciumă. Prin urmare, întoarsă la casele părintești, a descoperit plăcerea bucătărelii. Iar când ai tot ce-ți trebuie, când nu duci grija zilei de mâine, când nu e nimeni pe capul tău, să te trimită la manufacturile de covoare ori să-ți hotărască ziua de mâine, te părăsesc visele. De multe ori, în monotonia făcută din aburi și fum de prăjeală, se ridică o ursuzenie fără limite. Plăcintăreasa semăna cu un bătrân supărat, cu o floare ofilită de secetă. Pentru Murta, ea nu era decât o răsuflare stătută, pe care se simțea îmboldit s-o repopuleze cu vise. În arta sa, de maestru al plăsmuirii, exista o temă pe care o iubea mult: a parfumurilor. Orice boare a vieții îl făcea să se gândească la acțiuni complicate, încât uneori un iz firav de migdală prăjită se transforma în poem ori chiar în epopee cu sute de personaje. Insomnica îl inspira să aducă alături grădinari cu ochi de safir și femei amatoare de jocuri nocturne, cai înaripați și cântăreți de petreceri, musculițe cititoare și spiriduși plictisiți de câte rele făcuseră. Noaptea a fost lungă, iar la ziuă, plăcintele se răciseră, iar parfumul lor secase, supt de nesățiosul Murta al viselor. În acea dimineață a nins puțin, cu fulgi mari. După multe zile în care nu mai bătuse podurile orașului, Plăcintăreasa a ieșit din casă, fără treabă, ca să se uite în stânga și-n dreapta, să se bucure de zăpadă. Nu știa că visele lui Murta îi poleiau fața, că se mișcau pe umeri și se lăfăiau pe blana de capră, răsfrântă pe spate. Ișlicul, peste care tremura un saric de mătase, i se umpluse de vise încolăcite, de iepurașii albi ai speranțelor, de fructe care cântau pe o creangă, de picioare venite din altă lume ori de mâini atât de lungi, încât atingeau trecătorii. Străzile păreau cuprinse de aiureală, iar Plăcintăreasa, văzută de la ferestre, arăta ca o femeie scăpată de la bărbat: părul i se despletise, ișlicul era pe-o ureche, iar de sub maloteaua de un verde smarald, curgeau fumurile amărui ale disperării, lăsând în urmă flori de salcâm. Negustorii au luat-o la ochi, câțiva pazavani au urlat în goarne, ca să se știe că o femeie înnebunise, și cereau întăriri, să fie dusă pe sus la Cernica sau unde-o fi. Iar în toată nebunia care cuprinsese Strada Mare și ulicioarele dimprejur, un singur om părea împietrit: un băcan. Acest bărbat mustăcios și pitic, care avea să rămână în istorie, era după o noapte în care se gândise la sinucidere și pentru care viața nu mai avea niciun sens. Și-am să vă spun și de ce. Deși avea vad bun și vânduse ceva, cum se vinde înainte de sărbători, constatase de câteva zile că nu mi avea niciun ban. Cufărul în care îți ținea bănetul nu mai era. Dispăruse inexplicabil din ascunzătoarea păstrată de generații, sub podea, despre a cărei existență știa doar el. Ce însemna asta? În primul rând – faliment. Nu avea bani să-și plătească nici taxele, care mereu au fost mari. Nu putea să cumpere altă marfă. Era condamnat, aruncat pe drumuri și mort de frică. Dar chiar și-așa, părăsit de speranță, tot îi mai rămăsese loc de un plan, anume să se arunce din Turnul Colței în acea zi. De cum ieșise din băcănie, poate pentru ultima oară, o văzuse pe Plăcintăreasă pășind pe mijlocul străzii: înaltă, monumentală în paltonul ei verde, învăluită în șoapte, venite de pe lumea cealaltă. Băcanul uitase ce avea de făcut. Ochii îi erau înfipți în poalele hainei, de sub care ieșeau în alai niște ființe fragile, siluete lipite cumva de întrebările lui. Iar în dimineața de iarnă, în care Murta dormea, satisfăcut, după o noapte de desfătări, iar Plăcintăreasa pășea fără grabă, băcanul, pironit la doi pași de băcănia lui jefuită, și-a început aventura de personaj. De fapt de erou, pentru că își dădea seama că se afla în fruntea grupului de dansatori, care urcau în ritmul cobzelor spre acoperișurile acoperite de nea. Iar drumul acesta devenea o scenă, fiecare parte a poveștii se desfăcea. Vedea prăvălia cufundată în beznă, vedea luna care plângea peste Lipscani. Și în pâclele negre ale unui nopți din trecutul noiembrie, îl vedea pe însuși hoțul banilor săi. În acea dimineață, în care Plăcintăreasa făcea pași pe zăpadă și pazavanii sunau în goarne, lumea care se întâlnea cu ea față în față rămânea ca si băcanul în neclintire. Fapte necunoscute, mistere care îi torturaseră nopți și zile ieșeau acum la iveală. O rufăreasă de la Palat a aflat unde-și pierduse cerceii, un arnăut plin de sine văzuse fața acelui bărbat care-i făcea fericită nevasta. În fine, cofetarul de la Zlătari se procopsise cu o inspirație culinară, iar sub coloanele de la Șerban Vodă, apăruse o statuie care semăna leit cu Plăcintăreasa, pentru că bijutierul își interpretase greșit viziunea oraculară. Iar ăsta fusese norocul femeii, în caz contrar și-ar fi pierdut libertatea, sfârșind-o ca nevastă de negustor. În fine, toate astea au fost înscrise în documentele vremii, ca reclamații ori ca rapoarte de cancelarie. Jefuitorul băcanului a fost pedepsit, rămânând cu o singură mână, amantul a fost dus la Snagov, iar femeia adulterină a primit un șir de mărgele ca să-și reînnoiască sentimentele față de soțul ei. Un singur lucru a fost omis: Murta, stăpânul viselor, încă mai doarme, sub un pod de pe Dâmbovița. Doar o aromă fără egal îl va trezi. Spuneți-mi, vă rog: face cineva o plăcintă de dovleac, ca pe vremuri?
*
4 decembrie… Cum am intrat în târg, la Gaudeamus, am dat de Ferenike. Medita pe un umăr și după un timp s-a apucat și să scrie. Dacă ajungeți pe-acolo, vă așteaptă la Humanitas, cu un mesaj și cu o îmbrățișare de la mine…
Doina RUȘTI este una dintre marile prozatoare contemporane, apreciată pentru forța epică, pentru originalitatea și erudiția romanelor sale și a primit cele mai însemnate premii literare românești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
