Dragul meu fost elev , Pompiliu Alexandru a scris în ultima lui Tabletă de miercuri despre o limită a Divinității. El se întreabă; Titlul irită, nu-i așa? Cum poate Infinitul să fie limitat? Cum poate Dumnezeu să fie în limită? Erezie! Totuși, la câte argumente raționale s-au creat în istorie prin care existența lui Dumnezeu este dovedită, se adaugă o pleiadă de alte argumente care să ateste modurile de a fi ale lui Dumnezeu. Astfel, unele astfel de argumente ni l-au scos pe Dumnezeu din Creație. S-au separat. Dumnezeu ar susține creația – ca substanță – sub-stantia, care stă la bază – sau, după alții, Dumnezeu s-a retras din propria creație după ce a realizat-o, a făcut-o să se manifeste.
Alt drag elev, Marius Mihălăchioiu, îi răspunde cu alte întrebări: Dumnezeu este în creație? Este ubicuu în creație? Este în centrul creației? Sau Dumnezeu este în afară creației? Creația este o emanație în care avem esență de divinitate, dar Dumnezeu este lângă?Tehnicile mistice care duc la mântuire pot fi definite ca tehnici de ieșire din creație?
Iar în ecourile de azi, la acest incitant subiect, avem un impresionant punct de vedere, care vine de la domnul profesor Ștefan BRATOSIN. Este Profesor universitar clasa excepțională, Universitatea Paul Valéry Montpellier, director al masterului Comunicare publică și politică, al revistei Essachess – Journal for Communication Studies, Președinte al IARSIC…
Așteptăm, desigur, și alte ecouri… (Ionuț Cristache)
Limitele Nemărginirii: „gândurile mele mă silesc să răspund…”
Când am citit miercurea trecută tableta lui Pompiliu Alexandru și apoi vineri pe cea a lui Marius Mihălăchioiu publicate aici, ambele în cheia Iov, am hotărât să înfăptuiesc și eu una, cu îngăduința legitimată simbolic de triada prieteniei Elifaz din Teman, Bildad din Şuah şi Ţofar din Naama, dar și cu amintirea unei tumultoase emisiuni de radio în direct unde mi-am pus toți ascultătorii – de toate confesiunile – în cap pentru că am afirmat că Dumnezeu nu este atotputernic și că are o limită de care nu poate trece decât cu voia omului. Nu este vorba aici de a contesta credința în nemărginirea lui Dumnezeu și nici simțământul atotputerniciei Lui, ci pur și simplu de a relativiza suferința Iov-ului care zace în praful care ne poartă numele prin lume. Mai exact este vorba de o expunere în trei puncte a ceea ce ar putea legitima intelectual afirmațiile incomode că Dumnezeu are o limită, că Dumnezeu se află în Creație pentru că suntem făcuți după chipul și asemănarea Lui, dar că se află și în afara Creației pentru că nu Îl putem vedea fără să devenim idolatri.
În primul rând, Dumnezeu este limitat pentru că El este intangibil. Afirmația „Dumnezeu nu poate să facă să nu mai fie ceea ce a fost!” este validă în condițiile în care consideram că Dumnezeu ar fi căzut în timp – cum ar spune Cioran – ca și noi. A căzut oare Dumnezeu în timp? Nu știu și nu este acesta subiectul în discuție, dar știu – de la Ricœur citire – că sensul afirmației nu poate să nu fie aservit locului de unde este făcută. Ființa căzută în timp nu are mijloacele necesare pentru a comunica despre o Ființa care este în afara timpului, chiar și atunci când Îi acordă beneficiul veșniciei. Dumnezeu are o limită pentru că omul căzut în timp nu poate concepe absența limitelor Lui. Timpul, spațiul și numărul sunt produsul spiritului omului căzut nu numai în timp, dar și în spațiu și în număr. Pentru Dumnezeu, în afara timpului, nu exista „ceea ce a fost” și nici „ceea ce va fi”. Totul este. Dumnezeu S-a recomandat lui Moise ca fiind „Cel ce este”. Dumnezeu este limitat nu pentru ca el ar fi limitat, ci pentru că el nu poate fi atins nici măcar cu gândul de cel zdrobit de tripla cădere în timp, în spațiu și în număr. Kant, ca mulți alții, s-a resemnat și el să accepte că gândirea umană operează într-o logică bazată pe experiența senzorială, pe percepția timpului, a spațiului și pe categorizări. Bertrand Russell sau Ludwig Wittgenstein au arătat că limbajul uman, instrumentul central al gândirii, este, de asemenea, limitat în capacitatea sa de a descrie concepte transcendentale precum infinitul divin. În lumea teologică, Sfântul Augustin, Toma d’Aquino sau Maimonide recunosc și ei că, deși Dumnezeu poate fi înțeles prin analogii umane, adevărata Lui natură eludează înțelegerea deplină. Noi percepem și înțelegem lumea prin filtre inerente condiției noastre umane, care ordonează realitatea în entități delimitate de spațiu și timp. Ca urmare, gândirea la infinit sau la eternitate – două atribute asociate adesea cu Dumnezeu – reprezintă o contradicție pentru o minte obișnuită să gândească în termeni de început și sfârșit. Și aici este o limită a lui Dumnezeu în relația cu omul: intangibilitatea Sa.
În al doilea rând, Dumnezeu este limitat pentru că noi purtam în ființa noastră chipul și asemănarea Sa. Geneza (1:27) afirmă că „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său”. „Imago Dei” este reflectarea unui Dumnezeu limitat. Limita divinității este incompletitudinea Creației. Creația este supusă unor restricții biologice și fizice. Ea ființează într-un cadru spațio-temporal specific, înțelege lumea prin simțuri, experimentează suferința, eșecul și moartea. Teologii clasici, precum Toma de Aquino, au propus că aceste limitări nu au echivalent în natura divină, care este în mod inerent infinită și perfectă. Fie! Numai că realitatea „religiilor naturale” îi dă dreptate lui Gödel admițând că „supranaturalul” este cel care fundamentează „naturalul”. Dumnezeu are o limită nu pentru că ar putea fi supus vreunei determinări, ci pentru că a pus chipul și asemănarea Sa într-o ființă limitată. Plantinga ar spune că limita omnipotenței lui Dumnezeu nu este cauzată de vreo slăbiciune sau de vreo deficiență, ci, din contră, ea există tocmai în virtutea principiilor logice în sine, care sunt intrinseci ordinii divine și realității naturale. Karl Barth ar insista că limitele lui Dumnezeu nu sunt impuse din exterior, ci apar din propria sa alegere. În această viziune, „limitele” lui Dumnezeu nu sunt o slăbiciune, ci un semn al suveranității divine, în care Dumnezeu alege să acționeze liber și voluntar, fără constrângere exterioară. Altfel spus, Dumnezeu are o limită pentru că poate alege, iar imprimarea chipului și asemănării Lui pe un suport material este ilustrația cea mai elocventă a acestei limite.
În al treilea rând, Dumnezeu este limitat pentru că din afara Creației nu mă poate mântui, iar din interiorul Creației o poate face doar dacă are consimțământul ei. Ideea că față de Creație Dumnezeu „este mai mult un privitor, pentru că ne-a dat liberul arbitru” este problematică atunci când o asociem cu ideea de mântuire, de salvare, de viață veșnică. Conceptul de „kenoză” preluat din Epistola către Filipeni (2:7), afirmă că pentru a-l mântui pe omul creat de EL, Fiul lui Dumnezeu „S-a golit pe Sine, luând chip de slujitor și făcându-se asemenea oamenilor”, adică a trebuit să intre în Creație. Limitându-se voluntar, Dumnezeu operează într-un cadru de legi naturale pe care El Însuși le-a stabilit, dar alege să participe pe deplin la ele pentru a face posibilă mântuirea omului. Această idee reflectă tensiunea dintre infinit și finit care se află în centrul „planului divin de mântuire” cum ar fi interacțiunea dintre imaterial și material sau dintre divin și universul observabil. Este vorba de o tensiune a limitei lui Dumnezeu. Dar limita întrupării nu este singura limită a lui Dumnezeu în interiorul Creației. Există o limită pe care i-o pune omul însuși și anume voința omului. Se pare că Toma de Aquino întrebat într-o zi de un apropiat „ce trebuie să fac pentru a fi mântuit” a răspuns: „să vrei”. Eficacitatea întrupării lui Dumnezeu este limitată de voința sau nevoința omului de a fi mântuit. Dumnezeu are o limită: nu poate să ne mântuiască fără consimțământul nostru.
În concluzie, vreau să îl asigur pe Iov că știu că are argumentele lui și că am convingerea că va răspunde în mod magistral prietenilor lui. Dar, în același timp, nu pot sa nu îi certific că Iov-ul cel mai convingător este cel care își pune mâna la gură și tace…
Facebook
WhatsApp
TikTok
