Cu fiecare zi care trece, viaţa ne demonstrează tot mai mult că nici vecinii noştri nu sunt oameni de încredere şi că ar trebui să fim tot timpul cu ochii în patru, deoarece am fi uimiţi dacă am afla ce gândesc ei cu adevărat. Existenţa acestor oameni, numiţi vecini, este atât de plictisitoare, încât, pentru ei, curtea vecinului reprezintă o adevărată sursă de divertisment, de inspiraţie. Cu siguranţă, vecinii noştri ar paraliza la gândul că nu ar mai avea acces la orice informaţie legată de oamenii de care depinde însăşi viaţa lor, căci ar muri dacă ar rămâne, dintr-o dată singuri. Dacă analizăm aceste aspecte, observăm că aceşti oameni încetează să mai trăiască pentru ei, nemaiavând viaţă, hrănindu-se cu orice aspect legat de oamenii prin care trăiesc.
Astfel de exemple se regăsesc foarte mult în mediul rural, ele uimind prin diversitate, dar şi prin penibilitatea lor. Din păcate, trebuie să recunosc că şi eu sunt victima unor astfel de cazuri, fiecare zi fiind pentru mine o posibilitate prin care să conştientizez caracterele mizere ale unor oameni, care şi-au construit idealuri la care nu au renunţat nici până în prezent şi care vizează analiza şi descoperirea tuturor aspectelor care mă privesc pe mine şi familia mea. Iar asta nu e tot! Plecând de la premisa „ce e al meu e şi al tău”, dragii mei vecini au avut întotdeauna preocuparea de a se servi, fără nicio reţinere, la orice oră, cu orice li s-a părut util în curtea mea, făcându-şi provizii fie de alimente, fie de obiecte de uz casnic.
Fiind extrem de iritată de comportamentul vecinilor, am decis să folosesc încuietori pentru poarta care făcea legătura între curţile noastre, aspect ce i-a enervat cumplit pe aceştia, rămânând profund dezamăgiţi. Discuţiile pe această temă au durat mult timp, perioadă în care inculpaţii au încercat să demonstreze verbal, bineînţeles, cât de mult se dedică relaţiei noastre şi cât de multe eforturi fac ei să ne înţelegem. În urma discuţiei, am rămas mută, fiind martora celei mai dezagreabile falsităţi pe care am întâlnit-o vreodată. Cu toate acestea, am considerat că ar fi mai bine să mă axez pe ceea ce merită cu adevărat, să-mi continui activităţile mele şi să sper că lucrurile vor reveni la normal, fără să intervină un conflict serios între mine şi ei.
Nu a trecut mult şi am constatat cu stupoare că discuţiile cu vecinii mei nu îşi atinseseră scopul, nu pentru că nu m-aş fi făcut înţeleasă, ci pentru că educaţia unor oameni din zilele noastre ori este prost înţeleasă, ori lipseşte cu desăvârşire şi tind să cred că a doua variantă este cea mai potrivită pentru a-i descrie.
Aşadar, într-o minunată zi, cand oamenii se bucură sau, macar încearcă să se bucure de liniştea căminului lor, observ cum vecina mea, neştiind că sunt acasă, încearcă din răsputeri, folosindu-se de o rangă şi urcându-se pe poartă, să deschidă cloţul şi să poată intra. Când mă observă venind, pretinde că a pierdut ceva şi că îl caută. Un moment atât de penibil şi dezonorant, în faţa căruia rămâi mut şi dezgustat.
Te întrebi ce ai putea să faci, dar constaţi că orice ai încerca este de prisos şi că ei vor fi întotdeauna mai ingenioşi decât tine, inventând, de fiecare dată, metode prin care ar putea să te lipsească de anumite bunuri. Când nici încuietorile nu îţi mai oferă siguranţă, rămâi cu teama că, în orice moment, iubiţii tăi consăteni ar putea să te viziteze fără ştirea ta, iar când încuietorile sunt sigure, te poti aştepta la faptul că ei, olimpici la sărituri, ar putea escalada gardul cu multă uşurinţă, indiferent de vârsta pe care o au, fiind adevăraţi eroi pe pământ, zburând cu picioarele în vânt.
Din păcate, trebuie să recunosc că nici cu această ocazie vecinii mei nu s-au oprit, ci au continuat să mă uimească, apelând la cele mai trăznite modalităţi.
Aşadar, într-o seară, când mă întorceam cu familia mea dintr-o excursie, am observat cum vecina mea trânteşte uşa casei sale într-un mod foarte violent şi, ca un adevărat paparazzi, se ridică pe vârfurile picioarelor şi încearcă să cuprindă cu vederea curtea mea, pentru a afla ce se întâmplă. Privirea ei, disperată după informaţii, denota profesionalismul cu care îşi tratează profesia, fiind un adevărat jurnalist de investigaţie şi lucrând cu atât de multă pasiune, încât părea evident faptul că trăia cu adevărat tot ceea ce făcea.
Muntele de femeie reuşea să cuprindă cu ochii săi mari întreaga activitate care se desfăşura în curtea mea, fiind extrem de concentrată, nelăsând absolut nimic să o deranjeze, fiind martora unui adevărat film de acţiune. De aceea, am considerat că este absolut necesar să o întreb dacă doreşte să îi aduc popcorn, care este indispensabil atunci când doreşti să urmăreşti un film, eu fiind extrem de empatică, nedorind să observ că îşi roade unghiile sale coroiate. Surprinzător sau nu, aceasta nu a sesizat ironia şi chiar aştepta flămândă, cu ochi doritori popcornul promis. Spre dezamăgirea ei, nu a primit nimic, rămânându-i să înghită în sec, la fel cum am făcut şi eu atunci când am luat cunoştinţă cu cel mai înalt grad de primitivism.
Supranumită „femeia-om” de majoritatea membrilor satului sau „cel mai frumos bărbat de pe strada noastră”, datorită coafurii sale specific bărbăteşti, dar şi a înfăţişării sale, vecina mea nu s-a lăsat niciodată doborâtă de acuzaţiile grave aduse de ceilalţi, ci a continuat să adopte poziţia „drept”, de fiecare dată când aceasta iese pe stradă, demonstrându-şi mândria exagerată, dar nefondată şi, totodată, transpunându-se într-o situaţie, desigur, penibilă.
Inteligenţa vecinei mele, ce a urmat studii, evident, superioare, concretizându-se pe cele zece clase pe care a reuşit să le termine, posedând o experienţă de viaţă de cincizeci şi ceva de ani, a reuşit, de fiecare dată, să îi uimească pe oameni, implicit şi pe mine, prin limbajul său elevat, pe care doar ea însăşi îl cunoaşte şi îl înţelege.
Am avut deosebita ocazie să îmi împărtăşască anumite aspecte, care m-au şocat, nu prin evoluţia lor, ci prin modalitatea în care vecina mea îmbracă, adeseori, informaţia pe care doreşte să o transmită. Cuvintele sale: „conducea cu maşina, a intrat pe consens, a vibrat la dreapta, făcând panică, având oroare de accident” reprezintă o adevărată revoluţie literară.
În ceea ce o priveşte, vecina mea a avut grijă ca, de fiecare dată când ne întâlneam pe stradă, să mă oprească şi să-mi reamintească ce femeie bună este ea şi câtă „credubilitate” are în faţa oamenilor, invitându-mă la mult-lăudata porţie de „hăripioare”, pe care, cu siguranţă, nu voi avea niciodată posibilitatea să o degust. Reţetele sale au fost întotdeauna adevărate experimente pentru ea, demonstrându-şi talentul exagerat de a combina cremele, gelatinele, coloranţii alimentari utilizaţi şi de a aşeza, într-un mod artistic, o cireaşă în vârf, astfel încât, îţi este extrem de greu să recunoşti ce delicatese a reuşit să creeze în laboratorul său magic.
Fiind o adevărată gospodină, a dorit să demonstreze şi altora acest lucru, lăsând uşa casei deschisă şi aşezând pe un scaun, un platou, pe care se afla un tort. Observând că nimeni nu îi calcă pragul, a considerat că este datoria ei să cheme vecinii, de aceea, a mers în căutarea lor, aceasta fiind o adevărată operaţiune. Câinele meu, un gurmand desăvârșit şi cu un simț olfactiv deosebit, profitând de faptul că a găsit poarta deschisă, nu a putut să nu o viziteze, cel puţin din politeţe, şi, observând uşa deschisă, a degustat minunatul tort expus, mulţumind cerului că mai există, totuşi, astfel de persoane generoase. Întorcându-se, mâncând pământul, simte că îi fuge pământul de sub picioare, observându-şi opera de artă devorată de către bietul animal, care se odihnea după o masă copioasă. Acesta este momentul în care începe o repriză de ragete disperate, însă nu ale câinelui, ci ale vecinei mele, enervată peste măsură de incidentul produs.
Uimitoare este arta de a trece de la vocea dulce ca mierea a oiţei bârsane, la cea a unui urs flămând, care zguduie pământul sub picioarele sale, ajungând într-un suflet la gardul meu. Ceea ce a început nu s-a terminat curând, fiind silită să aud o lungă behăială plictisitoare, un discurs incoerent şi penibil al unei persoane care, cu siguranţă, nu este deloc în deplinătatea facultăţilor mentale, ci, poate, într-o continuă stare de ebrietate. Cu toate acestea, ştim cu toţii că un câine care latră, de cele mai multe ori, nu muşcă, aspect ce m-a determinat să-mi continui activităţile mele şi să mă amuz copios pe această temă, neuitând să-i mulţumesc câinelui pentru perspicacitatea de care dăduse dovadă.
Trăiesc zilnic astfel de momente care reuşesc să mă facă să devin o persoană alergică la prostie, la lipsa de educaţie, de bun simţ şi de cultură a unor oameni, care nu fac altceva decât să exceleze în aceste „domenii”.
Aşadar, constatăm, cuprinşi de emoţii nebănuite, că e o lume colorată cu diverse tipuri de oameni şi caractere, care ne impresionează zi de zi şi care pot fi adevărate pasaje desprinse din filme sau basme, dar, spre surprinderea noastră, ele fac parte din realitate.
IONELA CRISTINA PEȘETZ este studentă la Jurnalism la Universitatea Valahia, în anul al II-lea și îi salutăm prezența alături de noi…
Citeşte şi
Romanul foileton A DOUA FAȚĂ a ajuns la episodul cu numărul nouă…
În AMERICA LA NOI ACASĂ, doamna Dana NEACȘU vă povestește despre un tatuaj pe gleznă…
Bogdan CERNAT se întreabă, în CULTURA ECONOMICĂ, cine plătește…
În CULTURA ONLINE, Daniel TACHE vă propune amintiri din Țara de Carton…
Puiu JIPA ne aduce dincolo și dincoace de teatru, în AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
Cătălina CRISTACHE, în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, vă propune un drum cu tramvaiul…
O rubrică nouă, REFLECȚII PEDAGOGICE, a doamnei Alexandra Rusalia VLADOVICI ne propune ZOO-EDUCAȚIA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
