S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
mă îmbătam
și ziceam că
iarna e o iluzie
că verdele e doar
un mucegai
de jur împrejur
niște îngeri râdeau
(orbitorb)
2.
iar după ce te-am adormit
deschis-am ușa
și fugit-am pe fereastră
(amețitorb)
3.
îmi spui că trebuie
să te mai naști o dată
de parcă întâia nu era de-ajuns
dar ce vei face dup’a doua
dacă întâia nu te-a mai atins
(în gând urare)
4.
într-o zi
va trece un zid
printre noi
iar noi vom intra
din ce in ce mai senini
în el
(schimb)
Mircea DRĂGĂNESCU
Eu cu pasul singuratic
1.
Sfârşit de poezie
Da de ce nu
tu să fii eu
eu să fiu tu
şi nu e greu
când tu spui că eu
aş fi tu iar tu eu
şi-un alizeu
din Dumnezeu
făcu o făptură
din frământătură…
da de ce nu
tu în eu
eu în tu…
2.
Blazon
Pana ca o datorie și ca un paloș
Împotriva celor șapte capete-ale morții
Ca o halebardă sau ca o lance
Împotriva spaimei
Pana ca o carte
Ca o evanghelie cu poeme cavalerești
Da
Pana singurul semn heraldic
Frumos gravat pe cămașa-ți de zale
Zdrențuita și plină de praf
Călătorule.
3.
Peştera
o pânză de păianjen acoperitoare
un giulgiu un pronaos o platoşă
împotriva putrefacţiei
vesele şi aglomerate
a foşgăielii inconştiente a luminii
scentei
falsei cămăşi
falsei făclii şi
falsului soare către care pe brânci
Nebunul urcă neîncetat
neîncetat…
Un tip urcând o scară
cu o singură treaptă
boncănind ritmic
mărşăluind adică
pe acea unică treaptă
surâzător privind înainte
surâzător mergând tot înainte…
Constanța POPESCU
Ortografia iubirii
1.
Bucurii cu fața la perete
Mă strânge primăvara asta,
nu s-a născut veselă,
nu-mi cumpără pantofi noi,
străzile nu mai miros a dorință,
tinerii își acoperă bucuriile
cu descântece de iubit,
de trecut din anotimp în anotimp,
printre ploile cu singurătăți,
și ferestre fără cuvinte…
orașul întreg e plin de greșeli,
nu mai desenăm bucurii pe fața de pernă,
nu mai facem trecere de pietoni,
prin fața iubirii,
bisericile le purtăm în doi,
sărbătorile doar pleacă,
tristețea se naște
cu fiecare răsărit…
chiar dacă ar mai fi ceva
de trăit
de iubit.
2.
Mai aproape cu un gând
Departele meu, mai aproape de gând,
un vis de lumină, o scara pe care doar urc
cu tristețea înghesuită în buzunare,
într-o ploaie cu ochelarii miopului,
spală mirări și întrebări greu de răspuns.
Bărbații au obosit înaintea primăverii,
când totul se divide la doi,
doar moartea se bea singură
pentru ultima iubire,
o mirare continuă că se poate
îmbrăca singurătatea cu rochia de bal
rămasă prea scurtă.
E liniștea ce doarme înaintea mea,
când nu am avut timp să hotărăsc
ce întrebări te-ar petrece pe drum,
câtă tandrețe au mâinile mele,
ca să împărțim acest poem
în nopțile scurte de după eclipsă.
Te-aș recunoaște după fiecare cuvânt albit,
care visează să fie declarație de iubit,
de trăit,
când între noi cresc mormane de neliniști,
așteptând primăvara
cu ferestrele deschise
apropiind singurătăți
ca niște prăpăstii mute…
3.
Gânduri tainice
Am făcut duminici,
camerelor sufletului,
biserici mici,
cu candele arzând, lacrimilor de la ziuă,
pentru fiecare bucurie reverberată,
închinăciune, începuturilor.
Pașii mici pe lespedea tăcerilor,
să nu tulbur gânduri tainice,
ca să pot desena povești,
despre noi,
chiar dacă m-ar costa
toate cuvintele arhivate.
Toate au rost și plată…
Fiecare surâs, îmbrățișare,
se contorizează
în fibra celuilalt,
până devenim Noi
amestecându-ne ,
trăindu-ne bătăile inimii
cu un exces de adrenalină,
doar așa ne amintim
să ne mai privim ochii…
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA
Nostalgii cu libelule
1.
Ziua poeziei…
Iubită poezie…
de ziua ta te-ntreb,
la ce mai cauți ghetele de drum,
de-i luni, îți porți un calendar de clipe arse
și-s pline buzunarele de scrum,
iar brațele se-mpiedică în descărnate oase,
pădurea nu mai are vuiet, nici câmpia vânt,
cocoșul dimineții se scutură de Curcubee,
tace, cu ciocul rece în pământ,
de-i marți, a câta oară zarul pică
peste miercuri în zadar,
și ziua se rostogolește tristă peste noapte,
ce dacă ochii tăi se-aprind spre infinit în joi,
la malul mării se adună corbii,
din spumă nu mai ies, ca altădată,
nimfe, ci strigoi,
hașișul, zumba, preschimbă scoicile-n găoace cu puroi,
meduze moi aduc din largul sâmbetelor alge,
furtună e, năvodul gol…
fără duminici, fără zei…
fără povești și fără șoapte,
Ovidiu, Cazinoul, nu mai sunt cu noi,
Doar peturi aruncate-n ape moarte…
2.
Cine spune
că neuronii din sofisticatul nostru creier,
nu dor,
or fi ei doar niște antene parabolice ale lumii
ce zac pe iluzoriul covor
al eternității,
dar ei, neuronii, privesc cu ochii lor mari,
plini de corpusculi,
cum clipele mor,
chinuite de azi, de ieri și de mâine,
ucigătoare promisiuni
ale ipocritului si alunecosului timp,
îndemnuri la fărădelegi prin ambițioase cuvinte,
cine spune că neuronii din sofisticatul nostru creier,
nu dor,
cabluri încurcate între amintiri răscolite,
icoane, simfonii și părăsite morminte
pe care tot el, timpul, le străpunge și le aburește
și le dezminte cu nebănuiți stimuli, ace și flinte,
mâzgălituri pe pereții albaștri,
fotografii întâi colorate,
apoi tot mai albe și negre,
plăci care rezonează magnetic,
vertiginos, sentimental, iluzoriu și amoral,
dureros de viu, de lucid, de carnal…
cine poate spune că neuronii nu dor,
martoră e inima care, doar ea,
înțelege și cântărește, de la prima bătaie,
în ritmul ei blând, bătrânesc, sidefat și astral…
nedeslușitul gând,
separând albul imaculat de cenușiu și murdar,
până când neuronii, încinși, trimit spre nodul ei sinusal
ultimul scurtcircuit…
umilitor trăsnet în infinit…
cine să spună că neuronii nu dor,
dacă ei, de durere… omoară și mor…
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Potop de întrebări
Te-ai trezit
prins între două
rupturi de nori
pe marginea
unei întrebări.
Se apropie năvalnic
picăturile mari,
evitându-te milimetric.
Te întrebi:
−Ce cădere
să fie asta
în care apele
merg de jos
în sus prin mine?
Să fie cusături
pe poalele întinse
ale unui veșmânt
arhaic, tocit
de atâta ritual?
Rămâi acolo,
pe marginea întrebării,
ar fi păcat
să-i curmi eternul
prin ghearele
unui răspuns.
2.
Conservare
Ieși
din lichidul în care
stai la păstrare, unde-ți
prezervi aciditatea și
ceea ce au fost cândva
culorile, aruncă
borcanul, nu te mai chinui
să-l speli de urme.
M-ai crede dacă
ți-aș spune
că nu mai ai nevoie de el?
Nu trebuie să te păstrezi
pentru la iarnă, pentru
la anul, pentru când scrie
că poți. Nu ești vreo legumă
cu viitor previzibil între
pereți de sticlă.
Nu-ți mai pune
creierul la saramură:
folosește-l când
încă e proaspăt.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
* * *
scrii mereu foile se adună una peste cealaltă
grele ca pietrele de temelie unde îngropi un cap
de cocoș apoi înalți casa cu bani la căpriori și cît
mai multe ferestre să poți fugi dacă ți se face frică de
tine însuți la sfîrșit nu uiți să împrejmuiești totul cu
șanțuri de apărare și poduri ce coboară doar la auzirea
glasului tău dar vine o zi cînd acestea îți par deșarte
sufletul ți-e un paratrăznet prin care nu mai urcă
nimic la cer ei da chiar dacă nu recunoaște poetul
poartă în el o sobă de ars manuscrise
cine aprinde focul?
2.
* * *
e seară pășim încet
să nu tulburăm vinul
stăm cuminți ca veninul în șerpi
pînă vine femeia
și ne toarnă în pahare.
apoi orașul nu e decît
un pantof vechi în care așteptăm
să coboare talpa lui Dumnezeu.
hai sus paharul prieteni
e seară
dragostea-i blîndă și pe furate
asemeni cailor mîngîiați pe gît
în nopțile cu lună plină.
3.
* * *
Se ivește, miraculos, din ea însăși,
ca ziua din noapte, ca noapte din zi. E așa
vulnerabilă, că pînă și botul unui miel de lapte
o poate răni. Încerc să o ating, se retrage-nlăuntru-i,
ca soarele în lună, ca luna în soare. I-aș pune
un inel pe deget, dar cine îndrăznește să
i-l măsoare? Nu-i de aici: abia atinge pămîntul
și rămîn misterioase urme în cer. În preajma sa,
eu încep și sfîrșesc, cum pe o floare de piatră
un fluture efemer. Cînd o privesc, un tunel de frig
mă taie în două, tîmpla începe să-mi bată. Viața mi-e
mai nesigură decît zborul păsării între ou
și săgeată. Ori a peștelui ce a ieșit, într-o
dimineață senină, din mare. Fii blînd cu mine,
Doamne, chiar de nu-s vrednic: fă-mă nebunul
tău, dar nu mă izbăvi prin uitare!
Ioan VIȘTEA
Ultimele
1.
Puterea poeziei
seamănă cu vorbirea nebunilor
în fața pereților,
surprinși de gardian privind
pe fereastra ce lipsește acolo…
atît de intens, de adînc,
încît acela, convins că fereastra există,
va cere administrației
să o zidească la loc!
2.
Port la marea neliniștii
Dimineață senină și clară,
cît dragostea noastră de-adîncă!
Un asemenea port,
te împacă pentru o clipă,
cu lumea.
În țara bolnavă,
sufletele joacă șotronul cu Dumnezeu.
Șarpele doarme.
Lumina
cade-n genunchi.
Constantin CIUCĂ
Cele mai frumoase poezii
De ziua poeziei
A doua inimă
Mie
o femeie mi-a umblat în
anatomie
şi mi-a mai pus o inimă.
Inima aceasta
a doua,
care pompează prin mine
cerul, stelele, roua,
este chiar ea.
Bate râzând,
pulsul ei ameţitor uneori mă îneacă,
bate alergând peste câmpuri
de flori
şi florile
i se fac drumuri pe care ea mă destramă
când pleacă.
Facebook
WhatsApp
TikTok
