S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
iubita mea îți trece ziua
de parc`ar fi dintr-un alt veac
nu vîrsta ta
alcătuirea din cel veac
trecînd prin vîrful unui vîrf de ac
te face să mai dormi un veac
nimic nu-i greu
e doar un vîrf de veac
(ipostază)
2.
aș fi dorit
să fiu fericit
dar am ales
să trăiesc
(`neața)
3.
din mânecile scurte
alb brațul tău
desena
o răsuflare
de înger
(22:22)
4.
cît aș vrea să știu dacă noaptea
e numai a trezirii
și ziua a dormirii
o pasăre tace doar cînd doarme
în rest
zboară
(azi)
5.
o să fie fericire
doar azi
vom mînca pîine
doar ieri
viitorul doarme
doar noaptea
copiii desenează
mereu
(urgență)
Mircea DRĂGĂNESCU
Eu cu pasul singuratic
1.
şi la puţin timp
găsesc neînţelegerea
iubirii de peste timp
Iubito gândeşte-te
că nu mai este timp…
2.
Trecând spre casă pe strada Gării
în colţul privirii, apăru casa lui Tani.
Am vrut să bat în poartă
pentru a sta de vorbă cu prietenul meu
în holul plin de cărţi,
unde în fotoliul stâlcit
plin de gânduri şi planuri
Tani şedea şi savura moartea
într-o strachină plină ochi cu mucuri de ţigări…
dar poarta era închisă
şi-un lanţ mi-a amintit că nu am voie
să trec tărâmul către el….
până când eu nu voi avea cheia
spre a-nţelege ce doreşte El…
3.
Pisicile din ferentari
sunt toate multe şi tărcate
ba galben pai şi roşu viu
cu negru-gri discret pătate…
pisicile din ferentari
sunt doar feline aristocrate
ce pentru-a supravieţui
au convenit ca şobolani
să care-n spate…
4.
Bucureştiul ca un labirint fără reguli precise,
trasate de un Dedal diliu,
cu circumvoluţiunile desigur ucise…
Bucureştiul ca un turn babel fără habar
în care toţi aiurează
şi-n care hoinar
nu mai poţi naviga
cu mintea întreagă şi trează…
Bucureştiul care a încetat a fi a lui Bucur
în care tot mai greu îmi e să mă bucur…
5.
La ce te gândeşti…
la viforul de-afară
la ce se va alege de noi
după ce în america se-alese
păpuşi, actori şi moroi…
şi-n basarabia noastră
se-tunecă iar ca-n mormânt
iar stalin ca o sosie
revine prin putin, vifor de vânt…
6.
Mă-nvârt între a fi sau a nu fi
între mizerii şi-adevăr
spre ce nu poate defini
un şase şase
divin zar…
Constanța POPESCU
Ortografia iubirii
1.
Un anotimp fără margini
Devenisem colecţionar de ploi,
într-o vreme când strângeam totul
fără urme…
Nu voi mai lăsa stropii
cu solzi de plumb
să-mi ucidă cuvintele,
înşirate pe firul subţire de rost…
Era un anotimp, din timp fără margini,
fără decantare, împresuram gândul
rostit la începuturi.
Îmbrăţişări lichide mă înfăşurau,
la originea gliei cu boboci de trandafiri,
colorate boabe luminoase, prin lichidul
cu franjuri lungi
ce-mi oboseau aşteptarea.
Voi începe colecţionarea de stânci
şi timpul, o apă care mă hrăneşte,
cu fiecare strop în care moare
speranţa, eu rămân colecţionarul de vise…
2.
Zile cu soare
Am învăţat să construiesc poduri,
peste anotimpuri, peste dureri,
peste nopţi şi peste colecţia de amintiri.
Toţi suntem acţionari la lucrarea celestă,
care ne obligă să trecem
cu mâna întinsă, să cuprindem bucuria
şi o aşternem sub paşii nesiguri,
bolnavi când se termină primăverile.
Am învăţat să urc scări
prin timp…
tot mai aproape de perfect
am curăţat zilele şi nopţile tapetate
cu povestea din care ai lipsit…
Am întins mâna şi mi-ai cuprins visul
din care se hrăneşte bucuria că exişti.
Tot mai aproape de cerul tău,
îmi fac aşternut din zilele cu soare
care îmi vor lipsi o veşnicie…
3.
Nu ştiu cine sunt
O mască, numele meu
încrustat pe buze, gata să cânte,
figură de ceară modelată la umbra unui gând,
să nu se piardă excesul de iubire,
haină grea ce o purta mama,
când m-a adus pe lume.
Din ea mi-a făcut scutece
şi leagăn bucuriei.
Nu ştiu cine sunt,
mă rătăcesc deseori
prin poveştile cuvintelor decupate
dintr-o carte lăsată deschisă de viaţă,
când nu aveam pantofi şi rochie nouă
să-mi îmbrac poezia scoasă la soare
ca o pictură murală…
Sunt mulţi pereţi
unde mă desenai
cu litere mari, fără să pui mască timpului…
4.
Liniştea mea
Zile desculţe, adevăruri virgine,
un poem stă în poala sorţii
unde fricile mele fac audienţă
la Dumnezeu.
Cuvintele tac, pe umerii mei
mugurii aripilor se usucă,
nu sparg clepsidra, dar nici bilet
nu iau la supersonic.
Cine ar aplauda un acrobat fără plasă,
la trapezul de ghinioane şi eşecuri?
O să învăţ să fardez lacrima
şi o voi închide în sticla de şampanie
cu care voi sărbători urcuşul, nu căderea.
Peste toate, liniştea mea,
o perlă rară bate la alte porţi…
5.
Un anotimp cu albe cuvinte
Se anunţă eclipsă,
una mare, acoperitoare.
În librării se vând reţete
de supravieţuire.
Printre foile cu arogante pretenţii,
impostură şi tupeu, publicitatea agresivă.
Cărţile smerite şi pline de praf,
cu poezia în cuvânt se usucă…
Pune mamă, ştergarul alb pe masă,
am oaspeţi şi vreau să le servesc iubirea
pe taler de argint, să strălucească,
să lumineze cărările.
Nimeni nu va mai putea spune
că ştie cum este să deschizi uşa sufletului gol
de simţire fără îmbrăţişarea aia…
Regăsim file albe,
cărţi moarte în vâlvătaia zilelor care ne rămân.
Cenuşă, întuneric şi durere, un anotimp
care dă cu viaţa de-a dura…
eu, un spectator desperecheat sunt trist…
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA
Nostalgii cu libelule
1.
Hamacul crengilor
Lungă-i tăcerea singurătății…
neliniște caldă,
izvorâtă din pupila nopții,
e toamnă… greierii dorm,
din sfori eu trag stelele pe sub nori,
hamacul crengilor e moale,
obrazul pe care picură timpul, mă doare,
șoptește-mi un pic, printre frunze uscate,
de dragoste…
dar nu de cea înzorzonată
în cuvinte uitate,
te zăresc Lună, întinsă lasciv peste viață,
nu te preface că nu mă auzi,
îmi vreau înapoi o dragoste albă,
subțire, ca firul de ață,
lumină în rouă și rouă în iarbă
îmi cer înapoi o dimineață…
fâșâie frunzele sub umbrele tale,
miriapod pe pământ și în duh umblătoare,
prin cercuri alunec, mă pierd și mă caut,
abis colosal, timp fără soartă,
redă-mi, regino, copilul plăpând,
răpit de tine ‘ntr-o noapte,
secundă albastră, învinsă și moartă,
cu cerul… când cerul… avea sfinți…
bulgări rotunzi și timizi,
înșirați cât nisipul, sub soare,
îi străluceai în râuri,
îi legănai în coji de nucă pe mare…
o lume de îngeri cuminți…
fii bună, stăpână, în astă noapte,
îți dau regatul și visele toate
pentru clipa aceea de puritate,
lângă sfinții părinți…
2.
Astăzi, mi s-a părut
că am cunoscut
o floare de țară…
m-am salutat cu parfumul ei
și am întrebat-o cum o cheamă,
Floarea Răului,
mi-a spus,
apoi s-a uitat în ochii mei lung,
cum se uită Luna la Demiurg,
punându-mi din mișcarea petalelor
aceeași întrebare,
Floarea Binelui,
i-am răspuns,
am mirosit-o-ndelung,
iar ea, obosită și fericită
că mi-a trimis atâtea esențe și doruri
din ființa ei plăpândă și otrăvitoare,
s-a închis în propriul ei cerc…
tristă de despărțire,
mi-am șters ochii de lacrimi,
și mi-am văzut limpede,
imaginea mea în oglindă…
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Rouă
Te mângâie pe suflet
lâna aspră a ultimei
îmbrățișări a copilăriei,
încât îți pare că ar fi fost
ieri. Spală-ți chipul
cu apă proaspătă
din prima rouă care
te-a atins vreodată și
nu uita nicicând că,
în esență, tot drumul
vei fi tu. Ești doar un
zâmbet și o ușoară
umbră peste linii fine,
cu gust de mere verzi
stropite de amintirea
unei ploi târzii de vară.
Trosnește printre dinți
prospețimea tuturor
visărilor pe care n-ai
îndrăznit măcar să
le gândești și totul
e acum albastru.
2.
Frison
E frig, întoarce-te spre
interior și nu lăsa să se
piardă căldura din tine,
înfășoară-ți rulouri de pânză
la geamuri până ce visul
va fi vâscos, de nepătruns.
E nebunie în lume, nici nu-ți
mai vine să-ți deschizi ochii
sau sufletul, ți-ai pierde nădejdea
printre nimicuri catifelate și
amintiri care țin de cald.
E ruptă din tine lumea sau
poate te-ai rupt tu de ea
înainte de vreme, căci nu se
mai poate să-i înțelegi rostul
și să-i vezi calea. Vino mai aproape
și hai să tăcem împreună
cu blândețea unor vechi
tâmplari care-și lasă
doar mâinile să vorbească.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
***
Stă moartea în om
ca o pasăre cu capul sub aripă,
prefăcîndu-se adormită.
Doamne,
e împotriva firii mele să mor,
să mă întorc
în locul gol al mării de la început
unde se mişcă nisipurile, încet şi înşelător,
aidoma unor femei tinere noaptea.
Mai lasă-mi, Doamne, clipa,
nu mi-o lua. N-am ce îţi da în schimb.
Eu sînt nimic. În afara mea e totul.
2.
* * *
M-am trezit pipăindu-ți fotografia
buzele tale s-au mișcat. ce-ai vrut să spui?
cărui zeu i te plîngeai de înstrăinare?
mi-am rupt toți nasturii, ți i-am dat
și tot n-ai vorbit. îți citeam
în palmă că nu se mai face ziuă
că se vor opri ploile și copiii noștri
vor crește nebotezați. Îți amintești?
Trecea pasărea de la un capăt la altul al cerului
nu se întîmpla nimic, doar ea pierdea în greutate
pînă n-a mai avut nevoie de aer să o susțină
atunci am strigat: dacă tu nu mă întrebi nimic
eu ce să răspund? te pîndeau din umbră viclene
lucrurile de care te-ai lepădat
visul tău din care, dimineața, o să fugă
cu hainele în brațe un bărbat
sunt eu? Eu cel trist, cel cu
degete pentru toate clapele pianului deodată?
eu cel desprins din îmbrățișarea ta
cu sînge pe piept ca o floare din lună?
Mințeai femeie și a mirosit a măr copt,
a cîine cu coada tăiată, a plîns de nebun.
Fă ceva, hai, fă ceva acum
cînd eu îți pipăi fotografia
și părul tău îmi pare
un pericol mai mare decît înecul.
3.
***
Ei taie capul soarelui
şi îl aruncă într-o fîntînă.
Eu îl scot şi îl pun înapoi.
Primesc o sută de bice pedeapsă.
Deodată,
o sută de femei îşi dau jos cămăşile
şi aşteaptă să fie biciuite
în locul meu.
Se face linişte. Rîul
nu mai e acelaşi,
acum are ceva din încordarea
vînei de bou
cu care sunt lovit.
Bate vîntul. Copacii se clatină
ca literele unei scrisori
de graţiere.
4.
***
O pasăre îţi face gaură în lobul urechii,
alta îţi prinde cercelul
– rîsul şi plînsul se amestecă
în acelaşi cuvînt
ca două otrăvuri care cu timpul
îşi devin una celeilalte antidot.
Unde să te ascunzi? Nu vezi
că ochiul trece prin pleoapă
şi se împarte în mii de ochi?
5.
* * *
lăsați poetul să doarmă cu capul pe masă
nu îl treziți va cere un pahar cu vin
pentru el și un os pentru cîinele pe care
tocmai îl visa apoi o să vorbească
de nobila cerșetorie a scrisului de
cioburile strecurate sub cearșaf noapte de
noapte de clipa cînd și-a dat seama că
nefericitului i se poate lua pînă și nefericirea
zadarnic îl întrebați unde e poarta ce se
deschide cu cheița purtată la gît nu va ști
să spună va arăta mereu malul celălalt
acolo trebuie căutată după ce se ridică ceața
nu îl treziți beți-vă liniștiți băuturile iar
cînd plecați trageți obloanele și acoperiți
cîrciuma cu pămînt nu vă fie teamă pentru
viața lui cîinele va ieși din vis și îl va salva
Ioan VIȘTEA
Ultimele
1.
Blitz
Dar unde eram noi în poza aceea?
Eram înainte sau după Niceea?
În amonte eram? În aval?
Călare sau sub Ducipal?
Nimeni nu spune. Nimeni nu știe,
deși plecarăm nouă din Vaslui
și cu sergentul zece…
Oasele cui, sîngele cui,
se zbat în valul care-i și întrece?
Blitz! Blitz! Blitz! Blitz Krieg!
În istorie, ca în peșteri:
frig…
frig…
frig…!
2.
Din una în alta, ce voiam să spun
O scurtă, o fugară privire, ca pe gaura cheii,
să fi aruncat și tu în istorie, mai devreme ca pielea
să îmbătrînească pe tine de tînăr
și pe urmele dîrei de fum, ochii oftalmici, postbelici,
un secol de aur să fi văzut, nu unul de sînge,
o țară cu hiacinți în ferestre, nu cu îngeri de cocs.
N-a fost să fie și basta! Basta!
– Basta, zici?
– Nu, nu generalul! încît
se deslușește mai bine de ce,
pe radiografii, tinerețea se vede mereu
ca un tufiș desfrunzit, cu toate că
respirația ei încolțea firul ierbii,
înflorea păpădii, căra apă la moară
și-n fiece noapte îi zîmbea în secret,
fața nevăzută a Lunii.
Ah, Luna! Luna, am spus? Numai acolo
puteai face un pas mare pentru omenire
pe cînd pe pămînt pașii sînt mici, mici, șovăitori și în gol,
gravitația se ține scai de tine – surpă nisipul
în urma pașilor pe țărmul iluziei unde
palide faruri de coastă naufragiază corăbii la mal,
zgîlțîie viața din balamale; uite, trece pe lîngă tine înhămată
la cîrdul de lebede-al iernii,
ca și cum ai trăit doar în închipuirea, în delirul cuiva.
Da, gravitația nu-ți dă pace și basta! Atmosfera terestră
nu te scapă din ochi; orașul fuge de sub picioare
cu senzația de cutremur într-un zgomot de fiare,
ei, tocmai asta voiam să spun: pe bulevard,
două automobile s-au ciocnit violent
și un reporter ia interviu unei pete de sînge.
Constantin CIUCĂ
Cele mai frumoase poezii
1.
Primăvară – vis în amiază
Am atâți pomi înfloriți în mine
încât trupul
s-a făcut
o livadă
căreia tu îi polenizezi ochii.
Privirea mea te urmează
ca o pradă
pe care o meriți
pe bluze și pe rochii.
Facebook
WhatsApp
TikTok
